„Tutti parlano pochissimo dei giovani, come se non gliene fregarsi niente. Ma i giovani vanno tutelati, sono il futuro, bisogna occuparsene! Dicono „no ma sono degli imbecili” ma vediamo se non sei imbecile tu se lo hai fatto diventare imbecile!” (Ornella Vanoni)
Lunedì primavera
Comincia.
La primavera e la settimana
È un inizio, anzi due.
Il Sole risveglia i sensi
La Terra pulsa, il sangue corre
La mente è ferma, rifiuta il Nuovo
Il fiore sboccia lo stesso.
piove
E una nuova notte di veglia si avvicina! Tra una e l’altra, spero anche di leggere qualche pagina. Per allontanarmi dalla realtà. Questa presente. Umida. Triste. E buttarmi in una fictiva di qualche bravo scrittore e vivere per un’ora la vita di un suo personaggio che oggi sta meglio di me. Non sarà difficile, oggi stano tutti meglio di me.
Oppure, ancora meglio, mi metterò a pianificare il mio giro di quarto Italia. Che dell’intera Italia non ho soldi. Nemmeno di mezza Italia. In ogni caso, fare progetti non costa niente.
Il brutto tempo mi sta ammazzando anche l’ultima patina di buon umore. L’anima, un fiume di lacrime. Il cervello, a singhiozzi. Piove. Fuori e dentro. Piove. Da giorni. Forse da settimane. Ho perso il conto. E la voglia. La voglia di ogni cosa.
Albastru anonim
Ieri am primit o floare. Un trandafir albastru. Florăreasa a intrat în birou, a zis că o caută pe doamna X. Adică pe mine. Mi-a dat floarea frumos ambalată și s-a grăbit să plece. După primul moment de uimire, am observat că anonimul era chiar anonim, nu pusese niciul bilet, niciun indiciu. Nimic. Aproape inconștient,…
I tulipani dell’amicizia
All’inizio erano tulipani. Gli ho chiamati „amicizia”, perché me li ha regalati un’amica. Sembrerà strano ma io sono così: do nomi ai fiori, alle situazioni, alle cose, in base a quello che mi fanno sentire.
Da allora é passato un po’ di tempo e ora non so più cosa sono, ciò che so, invece, è che da una settimana provo ogni giorno a sostituirli ma la bellezza di questo quadro, in un inesplicabile modo, me lo impedisce! Sarà perché, in essenza, non è altro che una metafora. Della vita, dell’amicizia, delle persone, di tutto ciò che cambia, che muta nel tempo ma mantiene sempre un’unica perenne caratteristica: la bellezza.
Quando la tua passione diventa la tua arte e la tua opera
Ogni tanto, qualcuno mi chiede se mio figlio fa DJ, domanda alla quale, in verità, io non so rispondere, perché il suo lavoro è molto complesso. Dico sempre che se non sei dentro ad una cosa, non la puoi capire in totalità, è questa è una realtà che si verifica ancora una volta in quello che riguarda il lavoro di mio figlio. In pratica il suo non è un lavoro, è un’ OPERA. La sua passione, la sua arte, cresciuta, con tanta fatica, sudore, notti insonne, pianti e dolori ma anche tanta soddisfazione e felicità, fino al livello di propria e vera OPERA. E’ questo che fa mio figlio! UN’OPERA D’ARTE! E quest’ opera ha un nome: Under The Skin Vibration Sound System o semplicemente US, per gli amici e per quelli che non sanno inglese come me che ho dovuto imparare a memoria tutta quella riga, anzi, so anche cosa significa, che sapete come si dice, cosa non fanno le mamme per i loro cuccioli. Vi dico io, imparano anche l’inglese! Vanno alle feste dub e si divertono anche. Oppure si addormentano dopo una lunga giornata di lavoro con il cellulare sul cuore da dove emette da RBL meravigliosa, stupenda, insostituibile voce di suo figlio.
Când noaptea-i trează
Alors, cu excepția porții externe trântite doar de vreo 22 de ori, adică ori de câte ori vreunul iese la fumat, pufăituri de nemulțumire că la unul îi pute și la un altul îi este frig pentru că cel căruia îi pute a deschis toate ferestrele, amenințări galeșe cu moartea in diverse limbi ale lumii, ofense rasiste de tipul: „urangutan, Lampedusa, animale care te căcai din copac, bețivan estic ecc”, lamentări de sistem, conducere, mâncare, colegi, de cameră, operatori, sforăituri, tuse tabagică, tentativă de labă în anticamera băilor, plimbări pe holuri seminuzi, certurile italienilor cu iubitele la telefon în miezul de noapte, fum de canne de la baieții nigeriani, du-te-vino-ul românilor la colțul clădirii după sticla cu alcool ascunsă, cred ei, de ochiul operatorului, murmuri de rugaciuni musulmane, băut cafea de la tractorul din salon care ar putea scula și morții, urlat la lună și alte asemenea, una peste alta, pot să zic că cele 13 ore de noapte activă au trecut bine, fără întâmplări ieșite din normalitate.
“L’essenziale è invisibile e agli occhi e al cuore. Beccarlo è pura questione di culo”
“L’essenziale è invisibile e agli occhi e al cuore. Beccarlo è pura questione di culo”– Ho letto questa frase da qualche parte, credo su un blog, non so chi è l’autore e non ho voglia di cercare ora, ma so che ho percepito subito, oltre la forma particolare, un senso di forte verità in questa espressione, a dire il vero non ho capito ancora quale sia questo senso ma di sicuro mi ha fatto una profonda impressione. L’ho riportata qui per tutti voi, quelli come me, sensibili alle sfumature. Delle parole, della vita, delle persone…
L’alba di gennaio
Stamattina, alle prime luci dell’alba si sentivano cantare gli uccelli! Mi piace molto questo momento della giornata, così tanto da scendere tre fermate prima dal pullman e camminare per un bel pezzo di strada. Non c’è tanta gente nella zona. A volte mi fa venire i brividi. Il senso dell’abbandono è molto forte e la sensazione quasi fisica. Ma oggi no. I primi raggi, i cinquetti, i rumori delle tapparelle che si alzano mi trasportano in un altro mondo. Un altro tempo. Pare che sia arrivata la primavera. Pare. Perché il gelo, che somiglia molto a quello delle mie terre, mi brucia le guance. E mi riporta nella realtà: Un martedì di ancora gennaio, una città piemontese che mi ha scelto più di dieci anni fa – perché è lei che sceglie le persone e non viceversa, come di solito si tende di pensare. Sono le 7,45 e io sono arrivata al lavoro.
Poate. Sau poate nu.
* În diminețile în care n-am chef să ies, lucrul cel mai bun de făcut ar fi să ies. Poate. La fel ca în diminețile în care n-am chef să alerg, aproape toate fie zis între noi, și în care lucrul cel mai bun de făcut ar fi să alerg. Poate. Ori diminețile în care n-am chef să scriu și în care cel mai bun lucru de făcut ar fi să scriu. Poate. Apoi sunt diminețile în care n-am chef să lucrez, în care cel mai bun lucru de făcut e să lucrez. Poate. Sau poate nu.
Realități
Aici am întâlnit cele mai multe episoade de rasism, sexism, bulism, cretinism și nu întotdeauna de la cei de la care mă așteptam. Aici am învățat că mai toate acțiunile extreme vin din frică. Și că e inutil să te perpelești la focul incertitudinii după ce ai luat o decizie, chiar și atunci când de acea decizie depinde poate existența cuiva. Mai ales atunci. Că o decizie dură are de cele mai multe ori un scop bun și că bonismul sigur nu înseamnă bunătate, că manipularea e un mijloc de care e bine să nu abuzezi pentru că riști să ți se întoarcă contra și că intenția contează e doar o expresie cu care îți tamponezi orgoliul când o acțiune nu ți-a ieșit cum ai vrut, că să ai ficat nu înseamnă neapărat să duci la beții repetate și că sărac nu e ăla care nu posedă lucruri materiale. Aici am învățat că, atunci când e vorba de oameni, nimic nu e ceea ce pare a fi, că drogatul e și el o persoană, că bețivul e tot un drogat, că de obicei vine din est și are chef de scandal, că alcoolul e unul dintre cele mai periculoase droguri dar că fiind legal nu ne convine să vorbim deschis despre asta. Că uneori e bine să scavezi, alteori nu. Că.
De ce ți-ai pus bluză roșie? Pentru că n-am chiloți. Da’ tu ai chiloți roșii? Nu, da’ are cumnat-ta și pentru mine. Da’ ce ea umblă cu două perechi? Da, dar pe rând… (Conversație de Anul Nou între frați)
În concluzie, am pornit ușurel ca să ajung departe. Iar în acest moment sunt fix acolo unde trebuie să fiu, în 2 ianuarie 2024, a doua zi din acest Nou An, zi care îmi pare absolut perfectă pentru a ura tuturor, prieteni și neprieteni, cunoscuți și mai puțin cunoscuți, oameni dragi și mai puțin dragi, deci chiar tuturor, un Minunat Început. De An. De ce vreți voi! Și cum vreți voi!
50bis
Mulțumesc tuturor celor care, în vreun fel, mi-au făcut această seară, mai mult decât frumoasă. Spectaculară!
Deci de 50 de ori, mulțumesc!
50
Nella vita ho avuto molti momenti di tutti tipi direi, ma ho avuto qualcuno proprio speciale, in cui ho dovuto scegliere: di vivere arrabbiata con la vita, con il mondo intero e con me stessa oppure, semplicemente, di vivere. Oggi, in un momento importante della mia vita, mi felicito per la scelta, perché ho scelto di vivere, di ridere, di godermi ogni momento, così come arriva. Ma questo non sarebbe mai stato possibile se non avessi avuto la fortuna di incontrare le persone giuste. Giuste per me. Giuste per il momento stesso. Esattamente come questo, in cui sento gratitudine. In cui vorrei ringraziare. Per le persone. Alle persone: A mio stupendo figlio e alla sua bellissima ragazza, ai miei meravigliosi amici. Amici che nel bene e nel male sono sempre stati presenti, amici che, tra le difficoltà delle loro vite, hanno sempre trovato un momento da dedicare a me, amici vicini e amici lontani, amici di ieri, di oggi e anche a quelli di domani vorrei ringraziare. Perché oggi è un momento importante della mia vita, un momento, intenso e indimenticabile, celebrato, in un modo o altro, insieme alle persone che amo. E questo è, cari miei, il regalo perfetto che la vita e voi tutti me lo avete fatto.
Un immenso grazie dal profondo del mio cuore a tutti voi!
Vânt de maturitate adultă
Și-atunci, ziceți-mi voi cum facem? Cum facem să facem să ne placă această perspectivă ineluctabilă? Cum facem ca măcar să o acceptăm, să o suportăm menținând o certă calitate a vieții, o anumită ușurință a spiritului sub greutatea circumstanțelor, fără să ne tremure mâinile de frică, să ne sufocăm de anxietate ori să simțim neputința si furia în vene, furie ce nu e altceva decât o imensă frică incapabilă de a se pronunța în alt mod. Cum să facem să nu dramatizăm, să optimizăm, să relativizăm fără să pierdem facultatea de a ne bucura, de a surâde? Unica facultate poate în gradul de a ne lumina zilele întunecate și a ne ghida pe calea justă chiar și atunci când credem că am pierdut rațiunea și direcția acesteia? Cum să fac eu să suflu serenă în 50 de lumânări ce marchează fix trecerea timpului ce neg cu atâta vehemență fără să am certitudinea și forța de a le stinge pe toate? Și-apoi, o dată stinse, ce se întâmplă?
Eu nu știu să răspund la aceaste întrebări, nici nu cred ca voi fi capabilă de atâta înțelepciune vreodată. Tocmai de aceea, îndrept aceste gânduri, dubii, întrebări celor care și-au răspuns măcar la câteva, să ne lumineze, îi rog, și pe noi, zic noi, pentru că tind să cred că vor mai fi și alții în această situație, să-i zicem, de dificultate de trecere la… adultă maturitate.
“Șosete pentru după-amiază”
Pentru mine nu e doar o carte, ci mai degrabă o călătorie prin viața autoarei și un pic, într-un anume fel, prin trecutul propriu. E impresionant și ciudat în același timp să citești o carte scrisă de o persoană pe care o cunoști, vreau să zic în felul acela în care cunoști un om pe care l-ai văzut ani de zile în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi. La fel cum ciudat e să îi recunoști personajele. Să le auzi vocile cunoscute când citești dialogurile, să le vezi gesturile, să reconstruiești scene, locuri, să simți particularitățile printre rânduri…să râzi, să plângi, s-o simți vie!
Flori virtuale
Primul gând a fost că era ziua mea și că oi fi uitat dreac, că dacă mi se întâmplă să le uit pe ale altora, de ce să nu o uit și pe a mea, apoi m-am gândit că dacă nu e aceasta ziua în care m-am născut, o fi cea în care am murit, din două una zic în timp ce-mi bâjbâi disperat existența fizică ca să-mi dau seama de statul de fapt, nu de alta, dar cu ultima epuizasem cele două momente superimportante din viața omului la care toți ceilalți vin cu flori. E drept, mai e și căsătoria, dar la asta se dau bani și cadouri mai mult decât flori, că am fost și eu la câteva și știu, nu la a mea că la a mea n-am fost, am cochetat cu idea de câteva ori dar apoi mi-a trecut, mă refer la căsătorie că la naștere am fost, așa mi-au zis, că eu nu-mi aduc aminte că cică eram prea mică, doar vreo 2 kile jumate, nici la înmormântare cu siguranta n-am fost, că nu mi-a venit încă timpul și apoi, fie zis între noi, mă gândesc să nu mă duc când o fi, să se facă în lipsă, că mie nu-mi trebe’.
Noaptea morților
Strânși roată în fața ușii, toți ceilalți fumează tăcuți, formând un cerc în noapte din mucuri de țigări aprinse ca un fel de poartă în miezul pământului. Consiliul spiritelor. Că sfânt nu e niciunul. Din când în când, zgomotul unei mașini rătăcite în acest sfârșit de lume, rupe liniștea profundă a nopții. Mă afișez fără zgomot în ușa deschisă, pentru o clipă niciunul nu dă importanță apariției mele, după care mulțimea de ochi și țigări ajunse la final se întorc la unison spre chipul din poartă, în primul moment mustrători că pusesem capăt momentului, în cel imediat următor, însoțiți de un râs general de ziceai că eram cea mai bună glumă pe care acești oameni fantome ar fi auzit-o vreodată. Râd și eu împreună cu ei. Din toată inima. Fără un motiv anume. Râd și gata. Ca un soi de împăcare a tuturor lumilor. A spiritelor bune și a celor mai puțin bune. A morților. A viilor. A tuturor lucrurilor.
Când îți plouă
Îmi sorb băutura în timp ce conștientizez realitatea. A mea, a lor. A noastră. A acestui precis instant. Și al celui de după. Timp ce simt cum se scurge fizic, palpabil, secundă după secundă, picătură după picătură de ploaie în băltoaca luminată de becurile puternice din fața barului. Realitate care sperie și în același timp fascinează, trecerea timpului indiferent dacă îl consideri ori nu, dincolo de orice unitate de măsură naturală ori metrică, curge și, odată cu el, existența noastră. Un etern devenire a unui prezent ce se perpetuează constant. Și-o întrebare ce naște cu scopul de a chinui clipa. Momentul. Prezentul: Să simți momentul cum se scurge e mult mai dificil decât să simți timpul cum se scurge? In consecință și în acest precis instant, o alta, și încă una: Cât durează momentul? E mai lung decât clipa? Câte momente încap într-o vârstă? Dar în alta? În a mea? În a ta? Intr-o viață? Unu’? O sută? Mai multe?
Mă împachetez, plătesc și mă îndrept spre casă. Nu mai plouă. Merg încet, să-mi gust clipa, care, nu știu prin ce mecanism, dintr-o dată, îmi pare mai lungă. Decât prima. Și decât cea de dinaintea ei. Sau e una singura… Aceeași…
Nebunie de octombrie
Liniștea profundă făcea ca aproape să-mi aud gândurile, în timp ce un vânticel cald de mare îmi mângâia blând fața, iar în acestă atmosferă, sentimentele îmi erau clare, limpide, cum rar mi se întâmplă: Îmi părea bine! Îmi părea bine că venisem. Și-mi părea bine că plecam. Ar putea părea ciudat, dar nu e. Venisem cu un singur obiectiv, pe care îl atinsesem: să-mi îmbrățișez fratele de ziua lui, fără alte scopuri adiacente, așa cum de obicei se întâmplă în călătoriile între două țări. Aveam sufletul plin de bine, trecând peste socul inițial, despre care recunosc că mi-a fost un moment frică să nu-i aducă un infarct, trebuie sa zic ca au fost trei zile bune, liniștite, așa cum mi le imaginasem, trei zile în care ne-am îmbrățișat, ne-am plimbat, am vorbit mult, am mâncat mult, ne-am împuns, așa cum stă bine la doi frați aproapiați de vârstă cu idei clare și contradictorii și cu forța de a le susține încă pe cele proprii, ne-am adus aminte de locuri și oameni, pentru care ne-am bucurat ori întristat cred în egală măsură.
Centrul orașului sufletelor
Acolo, sub privirea frumuseților ce înăuntrul nostru trăiesc, acolo unde percepem conexiunea cu lumi ce până atunci nu aveam în niciun fel sensibilitatea să le atingem, acolo unde sufletele se întâlnesc, se unesc, se iubesc și devin un tot în fluxul și refluxul dragostei infinite și atemporale. Și dacă străzile ce parcurgem tind să separe sufletele, nu vă faceți griji, până la urmă renunță în favoarea a ceea ce însuși Universul unește. Fix acolo. În centrul orașului sufletelor. Pe băncuța pe care te oprești să respiri în momentele în care te simți nesigur, depășit de situații. Acolo unde te oprești ca să te bucuri de frumusețea devenirii. Unde accepți incertitudinea. Și faptul că anumite capitole, poate cele mai frumoase, ale vieții se vor scrie mult mai târziu.
La revedere Spania
Aș vrea să pot să descriu frumusețea, emoția, măreția acestei opere nu degeaba considerată misiune divină de propriul Gaudì, dar nu sunt capabilă, pentru că, recunosc cu umilitate, îmi lipsesc mijloacele. Dar un lucru o să spun, totuși, și anume acela că pe tot parcursul celor câteva ore în mijlocul genialității artistului, a arhitecturii atât de misterioase si atât de unice a acestei opere de artă, am simțit prezența aproape fizică a autorului, om, fenomen, spirit ori ce-o fi, care și-a dedicat 40 de ani din viață pentru a lăsa omenirii o asemenea capodoperă, cu atât mai misterioasă cu cât a rămas neterminată la moartea acestuia și la ultimarea căreia se lucrează de alți aproape 100 de ani.
Întrebare întrebătoare
Una peste alta și dincolo de glume și cârcoteli, vreau să zic că natura superstițioasă a omului, născut, crescut și influențat de ținutul din care vine, în cazul meu, acela unde Dunărea își încheie pelegrinajul în mod cât se poate de dramatic, caracteristic zonei, cu suicidiul în Marea Neagră – îl întregește într-o manieră absolut fantastică, facadu-l sa poarte cu sine, oriunde își duce existența, exact așa ca mine, printre altele și această imensă bogăție culturală. În cuvinte simple, vreau să zic că și eu scuip de trei ori și-mi fac o cruce mare mare, ca nu cumva șeful spiritelor malefice să n-o vadă, după ce mă dau zece pași în spate dacă îmi taie calea vreo pisică neagră, dorm cu busuioc sub pernă în noaptea Sfântului Andrei chiar dacă semnele, ca acela spre exemplu de acum vreo 10 ani când am visat un capac de veceu, îmi demostrează că oricum n-am nicio speranță în acest sens , umblu cu părul îngălat pentru că nu-l spăl lunea ca să nu mă urască lumea – acum fie zis între noi, nu că ar avea vreun efect, si-apoi mă consolez cu expresia „mai bine urât decât uitat”, da’ na, știți cum e, măcar așa nu poate să zică nimeni că nu mi-am dat silința, ori – și asta să nu uitati vreodată să o puneți în practică că e grav – îmi agăț chiloții de clanța ușii oricarei casei în care înnoptez pentru prima oară.
Barcelona, cosmopolita capitală catalană
Primul impact cu acest oraș al lumii a fost cum era de așteptat, foarte ciudat. Pe de o parte, confuzia ce lovește în plin omul obișnuit să trăiască în orașe mai liniștite, mai blânde, zgomotul neîntrerupt, viteza diferită cu care se petrece viața, oamenii atât de… altfel. Iar pe de alta, trăirile atât de puternice și atât de diferite pe care acest oraș ți le trasmite cu frumusețea lui nemaiîntânită. Știu că nu există o definiție obiectivă a frumuseții, dar cred că emoția pe care o simți când vizitezi această metropolă catalană în continuă mișcare și transformare are o unicitate ce, fără doar și poate, o postează printre primele locuri în lume și, cel puțin în acest moment, cu siguranță în inima mea.
Valencia: Ultima zi
Impresia puternică de împăcare cu sine și cu restul lumii ce dă acest loc, pe această fâșie de mare, nisip și soare, mă face să surâd la gândul că acesta e locul unde ar putea coborî până și zeii din cer sub simplul aspect uman pentru a-și face plimbarea zilnică în picioarele goale pe plajă și a schimba două vorbe cu oamenii. Senzația vine propriu de la atitudinea oamenilor ce par să trăiască în pace, oameni care își surâd, se salută, schimbă două vorbe fără să se cunoască, nu se privesc insistent și nu se rușinească în cazul în care cineva o face. Ori vine de la faptul că aici am simțit cum oamenii se confundă cu natura. Ori pentru că aici îți dai seama că nu ești altceva decât natură. Miracol. Nude și crude meditații. Gânduri și valuri sparte deopotrivă de mal. Și, într-un final, minți golite. Pentru o clipă, spălate de toate durerile lumii: foame, frig, boli, moarte. Exact ca și corpurile noastre, spălate de apa mării și mângâiate de razele soarelui. Solitudine. Pace. Fericire.
Valencia: O altă zi plină
Existența noastră în aceste zile contemplă luxuri ce în mod normal nu ne permitem: trezirea la ore nu foarte matinale, statul pe plajă cu ochii închiși sub umbrelă, cina sub cerul înstelat la terase în lungul mării, plimbări sub clar de lună în picioarele goale pe plajă, cerul și marea, verdele copacilor, undele, gustul felurilor de pește pe care continui să le încerc, arhitectura orașului ce te lasă cu gura deschisă, orizontul, pe care noi în nord Piemonte nu reușim mereu să-l vedem.
Valencia: Vacanța continuă
Nu-mi mai amintesc care dintre noi a venit cu propunerea să ne întoarcem în picioarele goale pe malul mării, dar pot să spun că ideea a fost atât de minunată încât a devenit o obișnuință, iar din acel moment, în fiecare seară făceam in jur de un kilometru în lungul mării, fiecare mamă cu puiul ei, ori, simplu, singuri, în tăcere, fiecare cu gândurile lui pierdute in muzica valurilor ce se loveau de mal. Din când în când ne aventuram spre larg, în locurile in care marea se adâncea, apa ne uda hainele. Crepusculul intins pe imensitatea mării oferea o pace infinită, de o parte natura, de cealaltă umanitatea, faleza albă strălucea sub luminile puternice, în timp ce undele ne mângâiau picioarele înainte să se rupă disperate de mal.
Valencia
Mă plimb agale în lungul mării, fac cunoșțință cu apa, cu nisipul, cu vântul locului, valurile îmi lovesc ușurel picioarele în mers, soarele îmi arde supărat pielea albă în cadere perpendiculară într-un soi de contradicție cu marea ce în același timp mi-o răcorește. Fac câțiva pași în larg, atât cât să-i dau voie să-mi spele gândurile, închid ochii, simt muzica valurilor, pe buze apa sărată, vocile în adiere se perpetuă în toate limbile, senzații ce se contopesc unele cu altele. Și toate cu mine. În acel moment, fără urmă de dubiu, sunt parte a acestui loc.
O fi pentru că așa trebuie să fie
M-am uitat în oglindă și pentru un minut întreg nu prea m-am plăcut. 49 de ani, 60 de kile, niște burtă, celulită… Gânduri pro și contra îmi destabilizau balanța. Trebuie să slăbesc, trebuie să încap în rochița aceea de acum doi ani pe care n-am reușit s-o îmbrac decât de două ori, trebuie trebuie trebuie… Apoi mi-am adus aminte că „trebuie” a fost refrenul vieții mele. Mi-am adus aminte și de acei ani, mulți ani, în care aș fi dat orice pentru o leacă de burtă și 5 grame de celulită. Și m-am mai uitat odată în oglindă. Am râs. Și-am zis: Cine să te mai înțeleagă, vaffanculo va!
Unul dintre lucrurile cele mai simple, dar pe care omul l-a complicat până în punctul de a-și face rău, e acela de a apărea în fața altora exact cum e. Faptul că nu ne plăcem, de cele mai multe ori, e direct influențat de ideea de frumusețe clasică la care am aderat din mers fără să ne întrebăm dacă acest lucru se încadrează cu propriile principii și în propria viață ori corespunde într-adevăr cu idea personală de frumusețe dacă nu tot timpul, măcar în diverse momente ale vieții noastre.
Rugăminte
Mai jos voi înșirui câteva reguli de bun-simț de care împreună mi-ar plăcea să ne amintim ori de câte ori este nevoie, celor cărora nu le vin bine, îi strâng, le sunt prea largi, îi bat, le-atârnă ecc, fără supărare le muțumesc de prezența până în acest moment și îi invit să se retragă. Ba chiar insist, nu de alta, dar o regulă a mea de viață zice că nimeni, dar absolut nimeni nu trebuie să stea într-un loc unde nu se simte bine ori cu oameni care nu-i plac. Și aceasta pentru că nu avem decât o singură viață, și eu și voi, și suntem datori să ne-o respectăm.
Ai grijă ce-ți dorești?
Si totusi, justificat, imi vin in minte câteva legitime întrebări: Spre exemplu, oare câți dintre acești curajoși domni ar rezista într-adevăr inteligenței feminine, exact așa cum este ea, cu pro și contra? Câți dintre ei n-ar încerca s-o schimbe imediat ce au impresia că au cucerit-o? Sau câți ar rămane după ce ar cunoaște-o cu adevărat?
Dub Festival: O lecție de viață
Cultura Sound System nu era una dintre cele îmbrățișate de tinerii României postrevoluționare a tinereții generației mele, deci nici de mine, așa că atunci când am luat contact cu realitatea dub, am făcut-o cu teama justificată a ignorantului care a nimerit într-un mediu despre care nu auzise mai mult decât clasicele etichete și judecăți ce societatea, pe fondul fricii și ignoranței, de-a lungul istoriei, a pus. Un fiu artist, mutat dintr-o țară în alta, fără să fie întrebat ce părere avea, la vârsta adolescenței, afară din scheme, cu păr lung, dreaduri și-o puternică dorință de a cunoaște și călători, mă pregătise, într-un fel, pentru realități pe care, dacă nu le cunosc, jurasem să nu le judec.
Așa că, hotărâtă să aprofundez o lume despre care aveam puțin habar de pe la seratele la care mai fusesem invitată (dar niciuna de asemea anvergură) de fiul meu, Seba pentru prieteni, alias USV Sound System (Under The Skin Vibration) in ambitul profesional – pe care il puteți asculta și la radio banda larga Torino Berlino https://rbl.media/en/programs/under-the-skin-vibration, luni seara, de două ori pe lună – iată-mă, deci, aici, între munți, așteptându-l pe Pietro, prietenul fiului meu, fost coleg de scoala, un artist despre care îmi aminteam doar că umbla încălțat cu pantofi diferiți.
După vreo jumătate de oră de bârfă strategică cu Pietro ca să-mi îndepărtez gândul de la curbele strâmte pe care urcam, în sfârșit recunosc de departe cocul dezlânat al băiatului meu, păr din părul meu, carne din carnea mea, sânge din sângele meu, în mijlocul staff-ului, adunat la „poarta” festivalului pentru a da „Benvenuto” oaspeților.
Nostalgisme Muzicisme
Ramân pe balconul pensiunii pentru alte câteva zeci de minute. Aerul dimineții e rece și bun, priveliștea e superbă, mirosul de cafea îmi inundă nările, iar vântul face să ajungă până la mine acorduri de vioară de la 2 kilometri distanță unde se desfășoară festivalul dub, acela pentru care eram si eu acolo, la insistențele fiului meu, un tânăr atipic care își invită mama la toate evenimentele pe care le organizează. Iar eu recunosc că nu-l refuz de prea multe ori ci doar așa din când în când ca să nu-l sufoc.
Închid ochii ca să prelungesc momentul, are în el ceva fermecat. Un ceva ce îmi spulberă îndoielile și mă face să cred că Dumnezeu chiar ține în mâinile sale echilibrul lucrurilor.
Vacanță sub ploaie partea a doua
Locuri superbe, o camera de la fereastra căreia privirea se oprea direct în dunga roz de boungaville înainte să atingă linia mării, creau o senzație de bine pe care numai în vacanță o poți avea, oamenii prietenoși, iar unde nu-i găseam prietenoși, aveam noi grijă să ni-i facem, că între mine și Gabi, nu știu cum facem, dar reușim de fiecare dată, să ne temperăm reciproc și să găsim împreună justul echilibru al lucrurilor, locurilor și oamenilor. O pace infinită ne inundă sufletele pe Plaja d’oro, unde ne delectăm diminețile până spre prânz cu puțini oameni, multă natură, cafea, spritz și zgomot de unde răsfrânte pe tărm.
La mulți ani, copilul meu!
Ești tânăr, artist, străin și sărac! Exact așa cum ne place să glumim, dar în adâncul sufletului, amândoi știm că asta glumă nu e, ci mai degrabă durul adevăr. Într-o societate rigidă, care mai mult pretinde decât oferă. Porți părul lung și dreaduri. Și-o mare pasiune în suflet. Cine s-ar fi gândit că într-o zi te vei face respectat și cunoscut… Oamenii te iubesc, iar acesta e darul tău. Ești Seba, Sebastian, USV Sound System, pentru toți. Pentru mine, ești Sebi, copilul meu frumos și bun. Nu ești visul oricărui părinte. Ești visul meu!
Vacanță în ploaie
Pot să spun cu mâna pe inimă că, în ciuda vremii și vremurilor, ne-am distrat. Mai mult decât atât, ne-a fost bine. Bine rău. La Nice ca și la Monte Carlo și nu în ultimul rând la Imperia, ultima oprire. Cele trei destinații pe care decisesem să le atingem în acest sejur. La Monte Carlo, spectacularitatea locului îți taie respirația. Cuvintele sunt sărace iar timpul limitat ca să descriu frumusețile ce mi-au incantat ochii și sufletul. Am văzut, am mâncat, am băut, și am mers. Și am mers. Și am mers. Până când Gabi a făcut bășici la talpi și eu nu mi-am mai simțit fuioarele picioarelor. Dar durerea nu mai contează în fața atâtor frumuseți. Ca să fiu sinceră până la capăt, e drept că, seara, odată revenite la Nizza, ni le-am și oblojit la un restaurant elegant din apropierea casei, așa cum stă bine la două doamne ca noi, cu o cină de vițel în sânge și legume, stropită cu vin alb nu neapărat acela care s-ar fi potrivit cu menu-ul ci mai degrabă ăla care ne place nouă. Pentru ca noi facem, bem, mâncăm cam numai ce ne place. Că na, o viață avem, ce pixda mă-sii.
Di cosa hai bisogno per vivere
– Di cosa ha bisogno una pianta per vivere: di acqua, luce, terra…
– Qui non c’è terra e guarda quanto sono belle!
– Moriranno.
– No, perché si alimentano attraverso l’acqua.
La questione non è se vivranno o non vivranno. Il punto fondamentale e se queste piante senza terra siano felici.
Trecut și prezent. Clipe amestecate
Îmi rezem capul de geamul ud, rece, într-un fel de tentativă de a mă întoarce în prezetul cald, bun și cert, cu multă grijă construit în ultimii zece ani. Un urlet acut, stranu, disperat, mă trage afară din competiția timpurilor, privesc atent în stradă, stropii mici și deși în lumina farului spală neperturbați pământul și vietățile lui. Pentru un moment am crezut, am sperat, că strigătul ieșise din propri-mi rărunchi, involuntar, acela pierdut decenii în delir incoerent și regăsit azi, acum, ca o eliberare, ca o dizgregare a trecutului de prezent. Dar nu. Când ochiul se obișnui cu întunericul, văzui un bărbat în lungul străzii ce se clătina pe picioare și dădea din mâini de parcă și el, la fel ca și mine, încerca să alunge fantasme ostinate ce nu-și găsiseră încă somnul în pacea uitării.
Dor de ducă
O fi că de aceea dorul de ducă, același care mă bântuie de când mă știu imediat ce dă colțul ierbii, în acest an m-a lovit mai abitir, mai violent, aproape dureros. Sorb ultima gură de cafea, în timp ce gândul îmi zboară la planurile de vacanță, acelea pe care le-am făcut deja. Nu mai am răbdare, inima mi se emoționează, îmi bate tare. Vreau să plec. Nu contează unde. Nu am nevoie de o destinație fixă. Am nevoie doar să plec.
Între timp, îmi continui viața blândă, stingându-mi, în semn de consolare, dorurile cu o bericică. Deci, hai noroc și un sfârșit de săptămână minunat.
„Văzut de aproape, niciunul nu-i normal”
iese, ca în fiecare noapte, să fumeze. Pune propteaua la ușă ca să nu rămână pe afară. Ține în colțul gurii o țigară fumată pe jumătate, în timp ce se caută frenetic prin buzunarele pantalonilor prea largi pentru corpișorul lui descărnat. Cu mâini tremurânde, murdare veșnic de vopseaua cu care pictează, își aprinde chiștocul. Rămâne ferm, parcă să-și guste momentul pe care nici ploaia cernută des și rece de mai, nu reușește să i-l strice. Cu mâna liberă, își așează dezinvolt gluga impermeabilă, verde, în timp ce apa îi spală picioarele nude în papucii rupți aproape fără să o simtă.
El e un personaj. Unii îl tolerează, alții nu-l suportă, eu cred că dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Gurile rele zic că n-ar avea ce căuta la noi, eu nu-mi spun parerea, dacă autoritățile comunale au decis să ni-l trimită, cine sunt eu să pun la îndoială hotărârile acestora. În plus, mie-mi place. Are simțul umorului și, spirit liber, de artist, îi lipsește cu desăvârșirea răutatea, trăsături pe care le prefer de departe tuturor celorlalte pe care le întâlnești în astfel de realități. Curbat de spate, slab, cu mâinile înfundate până la coate în buzunarele pantalonilor ca să nu-i cadă, cu părul alb îndreptat în toate părțile de parcă și el ar vrea să-l părăsească, cu cele trei perechi de ochelari, de diverse culori, asezate de la ochi până în vârful capului, fumează agitat, într-un du-te vino sub becul luminat din fața clădirii. Ochii îi strălucesc, pare fericit. Împăcat cu soarta. Care soartă? Aceea care e!
De mame
Închid ochii, simt imaginea dragă cum se apropie, văd mersul ferm și capul sus cu cocul în vârf, făcut, ca de obicei, în grabă, calcă apăsat și sigur cu toată talpa, cu pieptul înainte și burta ascunsă sub tricoul larg, achiziționat la unul dintre nenumăratele festivalul reggae. Iubesc aspectul său aparent neglijent, atât de altfel de cum era generația mea obișnuită, atât de aparent superficial, fără griji. Chiar dacă eu știu că în realitate nu e deloc așa. Știu, pentru că îi cunosc rotițele minții care se-nvârt continuamente, în timp ce creează, mixează, compune, organizează, sub părul lăsat lung parcă special să ascundă tot acest trafic intens din spatele ochilor pe cât de negri profunzi, pe atât de liniștiți și blânzi.
Normalitatea e minunată
Eu trăiesc în ultimul timp toate aceste realități concomitent: a mea, normală pentru mine, și a lor, normală pentru fiecare dintre ei, despre care aș avea atât de multe de zis, că nici nu mai știu ce să zic. Poate doar că această normalitate, de care atât de mult fugim când o avem, poate pentru că o vedem lipsită de importanță, poate pentru că o confundăm cu obișnuința, poate pentru că natura umană e veșnic nemulțumită, poate că cine știe… Eu știu doar că abia acum, prin comparație, îmi dau seama cât de mult îmi place a mea. Cum mă învăluie. Cât de bine îmi vine. Și cât de minunat mă simt în ea. Într-un moment în care nici nu mai speram să o regăsesc, ori și mai bine, să o recunosc, așa cum de obicei în viață se întâmplă.
Clipa acceptării
Am făcut câțiva pași, vântul îmi sufla puternic în ceafă, îmi era teamă să nu-mi întoarcă boala, așa că mi-am tras gluga mai abitir, în timp ce gândul suferinței abia trecute îmi tremura un frison pe șira spinării. Străzile erau goale, câte un rătăcit, așa ca mine, distrugea di când în când liniștea perfectă a serii. Terasa goală părea abandonată. Barmanul, cu bărbia sprijinită în cot, scruta plictisit orizontul printr-un geam impresionant de curat în lumina apusului. Prezența mea îl purtă în prezent. Zimbi. Era frumos. Barba scurtă, frumos tăiată, îi oferea maturitatea celor 40 de ani pe care aparent îi arăta dar nu cred că-i avea, în contrast cu ochii vioi și corpul vlăjgan care îl poziționau în clasamentul vârstei de depare înainte de 30.
Pe Suzan Mehmet o cunosc de vreo 20 de ani si cam tot de pe atunci o iubesc. Mi s-a lipit de suflet si a ramas acolo. N-am un motiv. Am vreun milion si inca ceva. Cu Suzan am ras, am plans si am mai facut cateva alte lucruri ce doi oameni reusesc sa faca intr-o prietenie lunga decenii. Si voi o stiti. Unii da, altii nu. Dar si intr-un caz si in celalalt, motivele sunt absolut valide ca sa descarcati si sa cititi cartea. Mai ales ca aceasta este un dar, iar cand Suzan daruieste, o face asa cum nu multi reusesc. Adica si cu capul si cu sufletul.
Mai jos, gasiti cuvantul autoarei si linkul in cauza:
„Gata, a apărut! Puteți achiziționa e-Book-ul de pe site-ul Editurii Letras. Îmi doresc să ajungă peste tot, acolo unde este nevoie de el. Intenția mea este una simplă, să avem o întâlnire reușită cu noi înșine.
Din acest motiv, pentru că este absolut fabulos sa întâlnești cea mai reală și mișto persoana din viața ta, te rog să distribui!
Se poate și cadou, da!
Acest eBook poate fi și un cadou potrivit pentru o persoana dragă. Tot ce trebuie să faci este să comanzi cartea la editură și să trimiți link-ul pe care-l primești, plus instrucțiunile de deschidere, persoanei căreia vrei să-i faci această surpriză. Condiția este să dai link-ul mai departe fără să-l descarci!
Mulțumesc! ”
Hei, tu, cine ești?
A trecut mult timp, dar eu te recunosc. Îmi amintesc nesiguranța ta, visurile tale, iluziile, prezunțiile, entuziasmul. Îmi amintesc de tine des, pentru că des îmi vine în minte distanța dintre cine credeam că sunt și cine am devenit. Între viața ce imaginam pentru mine și cea pe care o trăiesc. Da, îmi amintesc de tine, te-am plâns o vreme, apoi am înțeles că timpul trece și că e normal să fie așa. Că trecutul trebuie să rămână acolo unde îi e locul, în trecut. Nu știu exact când s-a întâmplat asta. Poate când a început să-mi crească părul alb, să mi se înmulțească chilele, când laba gâștii a decis să se transforme într-o hartă. Când am lungit tivul la fustă ori am zâmbit în loc să mă supăr la o ofensă și-am tratat cu indiferență o jignire.
Zilele de vacanță trec întotdeauna prea repede
Aerul dimineții era rece, curat, și ne ardea obrajii. Îmi amintea un pic de Crivățul de pe faleza Tulcei. Ne luasem la revedere de la băbuța ciufută, mulțumind din pură educație și ieșind în grabă pentru micul- dejun. Am fi putut rămâne în restaurantul hotelului, dar atitudinea doamnei pe tot parcursul sejurului nu ne convinsese, așa că am preferat să încercăm unul din barurile ochite din mers ieri seară. Terasele aveau scaunele acoperite cu blănițe și pături colorate cu care să-ți încălzești genunchii și spatele, cafeaua emana un parfum și gust spectacular de o beai cu toate simțurile, iar briochele, după ce băloșeai până-ți venea rândul, ți se sprijineau mai degrabă în suflet decât în stomac.
Ipostaze
Mă cățăram pe un gând
Pierdut în nuanțe de gri
Într-o minte ascunsă
În propriile labirinturi.
Daca era al meu, ori al altcuiva
Nu știam. Și nici de unde pornea
Ori unde voia să ajungă.
Nu-i vedeam limitele,
Unde într-adevăr purta.
Pentru că nu mă mai interesa…
Devenisem eu însămi gând
Pierdut într-un alt gând,
Înaintarea îmi era anevoioasă
Pentru că luciditatea îngreuna calea
Colțurile-i tăioase
Intrau dureros în carne
Dar, în contrast cu așteptările,
Produceau o ciudată mântuire…
În această vale de lacrimi,
Viața, gândul nu mai există.
Nici sufletul nu mai suferă.
Totul se rezuma la tăcere.
Una transparentă.
Ridică-mă la cer…
Ne continuăm plimbarea printr-un peisaj de poveste, coborât parcă din vederile de sărbători de iarnă, pe care, să fiu sinceră, de mult nu mi le mai aminteam în acest fel. Cuvintele îmi sunt puține și sărace iar imaginația incapabilă să descrie realitatea, frumusețea locului, și trăirile noastre. Albul prea alb, aerul prea curat iar crestele înzăpezite, pe care le privisem cu jind în fiecare dimineață pentru prea mult timp de la înălțimea celor șapte etaje unde locuiesc, le simțeam acum sub tălpi și unicul gând era cum să fac să opresc pentru o clipă, lungă clipă, infinită, magică, timpul în loc.
Cuvintele au o imensă greutate
V-ați gândit vreodată ce efect poate avea un cuvânt în sufletul fragil de copil? De adolescent? Femeie? Unui bărbat? Unui bătrân? Grasule, curvo, negrule, babo, handicapatule, falitule, anorexico, frigido, mongoloidule, poponarule, cățea, retardatule, criminalule…
Nu, n-am ales eu să fiu single
Din oglindă mă privea o față liniștită, întinsă bine de multele ore de somn. Aproape 50 de ani. Femeie. Viață simplă, liniștită, cu necesități puține. Single. Nu pentru că așa aș fi ales. Specific asta pentru că în ultimul timp avertizez astfel de întrebări, vreau să zic mai des decât de obicei, chiar prea des, cu conotații contrarii: ori sunt victimă ori am vreo vină mare pentru această stare de lucruri.
O să spun câteva lucruri în merit, evident, în ceea ce mă privește, că nu pot și nici nu vreau să vorbesc în numele tuturor femeilor single din lume, și asta pentru că suntem diferite și în consecință simțim diferit, indiferent de mințile străluminate, peste care dau din când în când în diverse moduri, care își închipuie că știu trăirile femeilor din diverse faze ale vieții acestora, single ori nu.
Așadar: Nu, nu m-am trezit într-o dimineață zicând „Eu de azi vreau sa fiu single pentru totdeauna!”
69 