Zilele de vacanță trec întotdeauna prea repede

    Printre vise, noaptea s-a făcut dimineață. Voiam să mă ridic ca să văd răsăritul din munți. Din pat nu se vedea, că erau trase draperiile. La final, am renunțat. Îmi era prea lene, doar eram în vacanță, așa că i-am promis, în timp ce-i ceream scuze, că o să-l văd data viitoare. M-a înțeles. Cel puțin asta a fost impresia, iar în acel moment mi-a ajuns ca să mă întorc pe partea cealaltă și să-mi mai fac vreo două ore de somn.
     Gândul mi s-a întos în timp spre seara trecută, era ciudat că nu mă durea capul după toate acele sticle de vin pe care le-am vărsat în noi de parcă ar fi fost ultimul pe care-l mai beam vreodată. În schimb, parcă pentru a compensa, mă dureau toate celelalte părți din mine: mușchi, oase, încheieturi. Era ciudat faptul în sine, pentru că, așa cum ar zice o prietenă de ale mele, îmbătrânesc urât, în sensul că, în ultimul timp, nu mai beau, nu mai fumez, ce să mai, nu mai, în general și în particular din ce în ce mai puține vicii și plăceri;  dar și mai ciudat e  faptul că în ultimul timp, nebuniile le fac cu fecior-miu.  Nu este prima dată, și totuși de fiecare dată mă minunez.
   Băusem mult dar nu ne îmbătasem. Și acest lucru era cât se poate de ciudat. Nu ratasem nici o ocazie pentru vin fiert, sus la Pila, era frig și ne uitasem mănușile acasă, în vreun fel trebuia să compensăm, la un moment dat barmanul din stațiune ne micșorase prețul la pahar, se vede că eram deveniți clienți fideli, iar clienții fideli se premiază.  Apoi a fost sticla de la prânz, sticla de la cină în restaurantul combinație fericită între antic și modern și ospătari frumoși care-ți incantau ochii și făceau imaginația să zburde ca-n tinerețe în timp ce treceai prin fața geamurilor mari  special luminate – de altfel motivul principal pentru care Sebi a decis să intrăm: „dacă mâncarea nu vă place, măcar să vă clătiți și voi ochii” –  și, în sfârșit, mai târziu, așa de încheiere, bomboană pe colivă, shot-urile de rum în bodega de la colțul străzii.
     Ne întorsesem devreme la hotel, după ce bătusem cam toate straduțele din centrul orășelului turistic valdostan, cochet, cu clădirea primăriei impozantă, toată luminată, Porta Praetoeria edificată în anul 25 a.C  și Arcul lui Augusto,  și, nu în ultimul rând, magazinele de firmă de ambele laturi ale străzilor, în care, recunosc că ochisem și noi câte ceva: eu o pereche de cizme, lunghi,verzi, toc evazat, Delia o salopetă, superbă, tot verde. Pacat că, spre bucuria fiului meu, care nu văzusese nimic să-i placă, la acea oră erau închise
     Aerul dimineții era rece, curat, și ne ardea obrajii. Îmi amintea un pic de Crivățul de pe faleza Tulcei. Ne luasem la revedere de la băbuța ciufută, mulțumind din pură educație și ieșind în grabă pentru micul- dejun.  Am fi putut rămâne în restaurantul hotelului, dar atitudinea doamnei pe tot parcursul sejurului nu ne convinsese, așa că am preferat să încercăm unul din barurile ochite din mers ieri seară. Terasele aveau scaunele acoperite cu blănițe și pături colorate cu care să-ți încălzești genunchii și spatele, cafeaua emana un parfum și gust spectacular de o beai cu toate simțurile, iar briochele, după ce băloșeai până-ți venea rândul, ți se sprijineau  mai degrabă în suflet decât în stomac.
     Încă nu ne venea să ne despărțim de zăpadă și magia ei, așa că am decis să ne mai dăm o tură cu telecabina până la Pila, fără să bănuim că va fi o ultimă zi cu peripeții. Începând imediat cu ceața deasă, de nu se vedea om cu persoană, motiv pentru care am rămas suspendați vreo jumătate de oră în aer, până au repornit cablurile. Și continuând mai apoi cu trezirea instantanee a copilul din Sebi care, nici una-nici două, la 25 de ani, a poftit la săniuș. Săniuș ce, la aceasta vârstă s-a dovedit o activitate destul de periculoasă, mai ales în cazul în care greșești pista, așa cum a reușit fii-miu, fără să se strofoace prea mult, și nimerești pe cea de schi. Ca să nu mai vorbim de faptul că a mai ajuns și la radio, și nu de partea  bună a microfonului pe care el o cunoaște , dar  de cealaltă, aceea în care auzi în boxe că „un nebun cu sania a invadat pista greșită, riscând să-și facă rău și lui și celorlalți”. Dar totul e bine când se termină cu bine, și, ca să nu mai avem surprize ori membri cu frustrări infantile în familie, îi promit cadou niște lecții de schi înainte să combine alte nebunii, facem o lungă plimbare cu sania în spate ori târâindu-ne unii pe alții mai mult de distracția momentului, mâncăm de prânz la barul unde făcusem amiciție, la o masă afară că înăuntru nu era loc să arunci un ac, mai facem câteva ture prin zăpadă că nu reușeam să ne dăm plecați și cu inima îndoită între atmosfera de vacanță și realitatea cotidiană care ne aștepta la două ore de tren distanță, ne aruncăm pentru ultima dată în aceast sezon în telecabina Pila-Aosta, ca mai apoi de la Aosta să prindem trenul fix in ultimul moment spre Torino. Același drum lung două ore ne poartă pe fiecare spre propria realitate, eu nostalgind după o vacanță aproape terminată și făcând deja planuri pentru una nouă, copiii dormind somnul lin al tinereții fără griji, planuri, frustrări inutile.  
Torino ne aștepta mândră, aristocratică, posomorâtă, supărată parcă de absența noastră, cernind mărunt o ploaie deasă, rece, umedă, răzbunătoare, pe care o simțeam până în fundul sufletului.

Publicitate