Aerul dimineții era rece, curat, și ne ardea obrajii. Îmi amintea un pic de Crivățul de pe faleza Tulcei. Ne luasem la revedere de la băbuța ciufută, mulțumind din pură educație și ieșind în grabă pentru micul- dejun. Am fi putut rămâne în restaurantul hotelului, dar atitudinea doamnei pe tot parcursul sejurului nu ne convinsese, așa că am preferat să încercăm unul din barurile ochite din mers ieri seară. Terasele aveau scaunele acoperite cu blănițe și pături colorate cu care să-ți încălzești genunchii și spatele, cafeaua emana un parfum și gust spectacular de o beai cu toate simțurile, iar briochele, după ce băloșeai până-ți venea rândul, ți se sprijineau mai degrabă în suflet decât în stomac.
Ipostaze
Mă cățăram pe un gând
Pierdut în nuanțe de gri
Într-o minte ascunsă
În propriile labirinturi.
Daca era al meu, ori al altcuiva
Nu știam. Și nici de unde pornea
Ori unde voia să ajungă.
Nu-i vedeam limitele,
Unde într-adevăr purta.
Pentru că nu mă mai interesa…
Devenisem eu însămi gând
Pierdut într-un alt gând,
Înaintarea îmi era anevoioasă
Pentru că luciditatea îngreuna calea
Colțurile-i tăioase
Intrau dureros în carne
Dar, în contrast cu așteptările,
Produceau o ciudată mântuire…
În această vale de lacrimi,
Viața, gândul nu mai există.
Nici sufletul nu mai suferă.
Totul se rezuma la tăcere.
Una transparentă.
Ridică-mă la cer…
Ne continuăm plimbarea printr-un peisaj de poveste, coborât parcă din vederile de sărbători de iarnă, pe care, să fiu sinceră, de mult nu mi le mai aminteam în acest fel. Cuvintele îmi sunt puține și sărace iar imaginația incapabilă să descrie realitatea, frumusețea locului, și trăirile noastre. Albul prea alb, aerul prea curat iar crestele înzăpezite, pe care le privisem cu jind în fiecare dimineață pentru prea mult timp de la înălțimea celor șapte etaje unde locuiesc, le simțeam acum sub tălpi și unicul gând era cum să fac să opresc pentru o clipă, lungă clipă, infinită, magică, timpul în loc.
Cuvintele au o imensă greutate
V-ați gândit vreodată ce efect poate avea un cuvânt în sufletul fragil de copil? De adolescent? Femeie? Unui bărbat? Unui bătrân? Grasule, curvo, negrule, babo, handicapatule, falitule, anorexico, frigido, mongoloidule, poponarule, cățea, retardatule, criminalule…
Nu, n-am ales eu să fiu single
Din oglindă mă privea o față liniștită, întinsă bine de multele ore de somn. Aproape 50 de ani. Femeie. Viață simplă, liniștită, cu necesități puține. Single. Nu pentru că așa aș fi ales. Specific asta pentru că în ultimul timp avertizez astfel de întrebări, vreau să zic mai des decât de obicei, chiar prea des, cu conotații contrarii: ori sunt victimă ori am vreo vină mare pentru această stare de lucruri.
O să spun câteva lucruri în merit, evident, în ceea ce mă privește, că nu pot și nici nu vreau să vorbesc în numele tuturor femeilor single din lume, și asta pentru că suntem diferite și în consecință simțim diferit, indiferent de mințile străluminate, peste care dau din când în când în diverse moduri, care își închipuie că știu trăirile femeilor din diverse faze ale vieții acestora, single ori nu.
Așadar: Nu, nu m-am trezit într-o dimineață zicând „Eu de azi vreau sa fiu single pentru totdeauna!”
Viitorul e rapid, sigur, economic…
Un teatru mare cât o lume întreagă, la orizont de răsărit de soare, iată ce văd eu de la înalțimea a 7 etaje, de la geamul unui balcon dintr-o bătrână, uzurată, țară, o scenă strălucitoare de-ți ia ochii, în care toți recităm o parte. La fel cum toți plătim pentru această comedie, chiar și cei care nu recunosc, dând vina pe unicul eternul vinovat pentru toate relelele, Statul, fără să ne treacă prin cap că Statul suntem, de fapt, noi. Noi toți.
Iubirea de sine
În fiecare om pe care l-am iubit cu toată ființa – bărbat, copil, frate, prieten, nu era decât nevoia mea disperată de iubire pentru mine însămi. Mi-a trebuit timp și experiențe dure de viață ca să înțeleg acest lucru. Mi-a trebuit răbdare și acceptare, inconștiență, ca să merg mai departe, ca să accept un proces lung plin de furie, suferință, victimizare, autocompătimire ecc și mai apoi de iertare, la capătul căruia, am înțeles că nu e vina mea pentru toate relele omenirii, că responsabilă sunt doar de acțiunile mele și, într-un fel, de cele ale unicului om pe care l-am purtat în această lume nebună, fără să-i dau dreptul să aleagă.
Gripa
E prima dimineață în care mă trezesc cu creierii aproape limpezi, neacoperiți de diverse si dureroase straturi de muci. Ultimele reminișcențe alunecă neputincioase pe osul frunții în jos spre nasul cât o pătlăgică crăpată. Am fața aspră, buzele arse de febră, părul gras, put și-mi simt burta goală. Cred că am slăbit. Mi-e foame. Mama zicea că-i semn bun. Dau o raită în bucătărie. Următoarea raită cu siguranță e în baie. Mă întorc în dormitor, arunc sacul de servețele și hârtie igienică adunate în jurul meu în ultima noapte. Trebuie să schimb cearșafurile. Deschid ușile balconului. Soarele inundă camera mare cu miros de spital. Mă dor ochii. Glastrele sunt goale. Trebuie să cumpăr flori. Mă așez pe marginea patului. Îmi privesc confuză laba piciorului drept cum se bălăngăne într-un du-te vino fără sens.
Încet-încet, fără șocuri bruște, încep să mă simt din nou om. De fapt, doar încep să mă simt. Dar pentru azi e dejà mult…
Un Început Perfect. Perfect de Imperfect.
2022 a fost un an greu. Cu pierderi. Cu schimbări. Și multe altele. S-a dus și el. La fel cum se duc si oamenii. Ca cel de dinaintea lui. Și cel de dinaintea dinaintea lui. Pentru că ăsta-i rostul lucrurilor. N-o să vă plictisesc cu cronica unui Crăciun și Revelion făcute între o tură de muncă și alta, cu greutățile emotive, cu tensiunile, cu frici și lacrimi, cu oboseala care pare să crească proporțional cu trecerea timpului, cu frustrările nerezolvate depășite de evenimente, cu noduri amare ce ne stau în gât la toți și peste care înghițim în sec și mergem mai departe, cu responsabilități crescânde, cu diagnostice neacceptate și farfurii încă nespălate. O să zbor ușor, în schimb, peste cotidianități, pentru a accepta cu ușurință ceea ce nu mai am, pentru ca să pot să mă bucur din plin de ceea ce încă am. Conserv cu gratitudine, exercițiu util și necesar, pe care îl recomand tuturor, devenit în timp obișnuință, lucrurile frumoase, situațiile fericite, căldura, bunătatea, oamenii buni, prietenii, sinceritatea. Toate cadouri prețioase.
Grazie. Grazie. Grazie.
“Il giorno più bello? Oggi.
L’ostacolo più grande? La paura.
La cosa più facile? Sbagliarsi.
L’errore più grande? Rinunciare.
La felicità più grande? Essere utili agli altri.
Il sentimento più brutto? Il rancore.
Il regalo più bello? Il perdono.
Quello indispensabile? La famiglia.”
69 