Pe arătură

Vântul cald de început de martie, drumul de țară și arăturile pe care le strabat cu plăcere incomensurabilă, parfumul de pământ reavăn și mirosul de fum de frunze arse nostalgie a copilăriei mă umplu de o bucurie de nedescris. De libertate și de pace! De împăcare! Cu mine însămi, cu toți ceilalți, cu universul întreg. Cu starea de fapt a lucrurilor… Pentru că sunt ăstea adevăratele momente importante ale vieții, cele simple, care fac să îți dea sufletul pe afară de fericire….

Rugăminte

Azi vreau să mulțumesc tuturor celor care citesc ce scriu, pe diverse pagini ori aici pe blog, celor cărora le place dar și celor cărora nu le place, celor născuți Gică-contra, că și ei sunt oameni, celor care-mi scriu două vorbe de apreciere, chiar si negative, mai ales negative, pentru că, în fond, e mult mai dificil să citești ceva ce nu-ți place, celor care-mi condivid rândurile, sub formă de materiale întregi sau le dau mai departe pe bucăți, cu copy-paste, pentru că, evident, și asta e o dovadă de apreciere. Și totuși, pe aceștia aș vrea să-i rog să scrie întotdeauna sursa și să utilizeze ghilimele, că sunt semne foarte prețioase, atât de prețioase că-s capabile să vă salveze curul la nevoie, vă zic eu, că lucrez de mulți ani cu ele și știu,

De Mărțișor

La „magazinul de români” din corso Grossetto, lumea azi nu se mai înghesuie doar la mici, afumatură, varză murată și leuștean. Se înghesuie la mărțișoare. Între legendă, tradiție și poezie, firul alb-roșu, simbolul vestitor al primăverii, despre care se crede că ar putea avea origini daco-tracice la fel de bine cum ar putea caracteriza victoria și vitalitatea romană, își poartă azi poveștile carpatine în toată lumea. Pentru că în oricare loc din lumea asta mare, unde a călcat vreodată picior de român, acum există sarmale, există Busuioacă de Bohotin, există cozonac, există leuștean și există #Mărțișor!

Sensibilitatea ruginește?

Cât timp putem să ne ascundem de noi înșine și de ceilalți? Ce se întâmplă când îți dai jos rochia lucitoare? De câte ori avem voie să comitem aceleași erori? Chiar putem să învățăm din propriile greșeli sau să încercăm să trăim tot ceea ce n-am avut curajul să trăim vreodată? Și dacă da, atunci când se va întâmpla? Când expresia „prea târziu” înseamnă chiar „prea târziu”? Când nu ne va rămâne nimic decât conștiința atroce că motivul suferinței proprii suntem noi înșine?! Demni titulari de eterna noastră insatisfacție? Și, readucând în discuție sensibilitatea, credeți că, după ani în care am ținut-o ascunsă, există riscul de a o regăsi ruginită? Sau, și mai rău, de a nu o mai regăsi?

Francezul

Alors, rațiunea îmi urla disperată să fug, din păcate toate celelalte părți ale corpului îmi urlau să rămân. Și cum rațiunea n-are nimic de a face cu hormonii, am rămas. Și uite-așa, de la o zi la alta, realitatea mea s-a franțuzit vertiginos, pe tonuri grasiate de franceză de nivel scolastic, îmbogățită cu italiană și pigmentată cu română, mai întâi timid în scris, apoi în convorbiri la telefon, și mai apoi în videochemate lungi că, na, doar tehnologia secolului XXI ne-o permite. De la expresii de tipul „bonjour mon amour” et „je t’aime” care mi-au deschis toate diminețile pentru vreo cateva luni, și griji simple dar primordiale cotidiane ca „Tu as mangè, mon tresor?” , într-un timp relativ scurt a trecut la concepte complicate ca: „Tu complètes ma vie tu donnes confiance en moi tu es celle qui me donne la force de croire et de continuer” – exact așa fără semne de punctuație, dar ce mai contează o intonație în fața la atâta sentiment – planuri de viitor și lungi poezii pline de amor, pe care n-o să vi le scriu doar pentru a evita riscul de diabet.

Agățatul pe net între două culturi diferite

…între acești masculi de culturi diferite dar nu foarte zace o veșnică rivalitate, cine știe, rămasă poate moștenire chiar de la Traian și Decebal. Bărbații românii pe bărbații italieni îi numesc „broscari” ori „macaronari” și spun despre ei că nu sunt destul de bărbați, o fi pentru că nu dau cu pumnul în masă ori pentru că ajută la treburile casei; italienii despre români, în schimb, că beau mult și sunt violenți, dar recunosc că sunt buni meseriași. Fie zis intre noi, eu credeam că femeile sunt bârfitoare…

Intre a fi sau a nu fi

Posibilitatea de a pendula între două lumi atât de diferite e normal să ne umple de curiozitate: de o parte o lume reală, tridimensională, gestuală, atât de puternic caracterizată de contactul fizic, de mirosuri, de carne, iar de cealaltă, o dimensiune nouă, aceea a imaginației, liberă, incertă, intrigantă și in același timp atât de incompletă. În fața tehnologiei, așteptările se transformă, realitatea virtuală impune limite ce dau siguranță și fac imaginația și fantezia să iasă la suprafață și să exprime emoții, un alt fel de emoții, diverse de cele fizice.

“Io non so parlar d’amore”

Iubirea e cotidianitate, e transparență, e libertate, e altruism, e prievilegiul de a simți încă în ciuda tuturor obstacolelor dar, în același timp, e acceptare, suferință, compromis, condividere, umanitate…

Sebastian cu Bob Marley

Daca e luni e Sebastian! Sper ca n-ati uitat: in seara asta, 76 de ani de Bob Marley con USV Sound System! Altfel spus, intalnire cu Sebastian, peste cateva minute, de la 21.00 la 23.00, la radio banda larga RBL Torino-Berlin! Ca de obicei, click pe link si-apoi play https://rbl.media/it/
Auditie placuta!
P.S.: V-am zis ca Sebastian e fii-miu?! Cred ca da! De fiecare data

Siamo quello che dobbiamo essere

In questo dramma che chiamiamo vita, ognuno ha il proprio ruolo, anche se la maggior parte di noi arriva alla fine senza sapere esattamente quale è stato il suo. Qualcuno ha la parte romantica, in tanti fanno la parte della vittima e altri, pochi, quella comica. Ma perché il dramma sia convincente, non mancano mai il buono è il cattivo. Soprattutto se crediamo che il cattivo è sempre l’altro.