Reacții

Despre reacții ce-as putea să vă zic?! Am condus prost  și am parcat bine, cam ca de obicei, m-am pierdut de 2 ori pe strazi, tot ca de obicei, am mâncat la restaurant pentru că așa am vrut, am băut apă multă pentru ca era foarte cald și-am luat o tachipirină preventiv, n-am băut alcool chiar dacă gâtul îmi cânta după un pahar de vin alb, m-am uitat după bărbați frumoși, am râs, am glumit și uneori m-am enervat. Cum vă ziceam la începutul istoriei, totul a decurs absolut normal, până și durerea din umăr de peste noapte o rețin normală. Chiar și ploaia cu trăsnete. În fond, suntem la mijloc de iunie. Recunosc ca mi-ar fi plăcut ca acest vaccin, atât de temut și atât de controversat, să-mi fi adus un plus de inteligență, de spiritualitate, de deschidere mentală, eventual doi ochi verzi și-un cur bombat, chiar și ceva nesimțire, dar la o analiză rapidă, vă zic că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Unicul care făcea ceva efect în sensul ăsta era plasturele pus pe locul unde mi-a făcut vaccinul, dar l-am pierdut și pe ăla când am făcut duș în dimineața succesivă.

E un miracol să dai viață!

E un miracol să fii mamă!
      E un miracol să te simți în acest mod. E un miracol să ai răspunsuri  la întrebări și când n-ai să ți le inventezi, să fii capabilă să explici ce-i bine și ce-i rău, ce-i corect și ce nu. Să protejezi, să ajuți, să strângi în brațe, să te sacrifici fără să  arăți, să răspunzi la întrebări fără să minți, să asculți fără să judeci, să ai încredere în timp ce inima iți tremură de frică, să accepți lucruri și situații de care nu credeai vreodată să fii capabil, să ai răbdare, să educi, să urmărești fără să deranjezi, să exiști fără să fii în plus, să găsești tonul și vorbele corecte, să conduci fără să forțezi, să nu rănești, să nu oprimi , să nu dezamagești, să nu mortifici. Să n-ai păreri de rău, să n-ai resentimente, să nu plângi, să strângi din dinți și să mergi înainte, rămânând în orice moment, în orice situație punctul fix, echilibrul, adultul, dur, fără frică și în același timp blând. Părintele. Mama.

Inteligența unui popor se poate stinge?

Mintea e o minune, se modifică și într-o direcție și în cealaltă, acceptând inacceptabilul. Gândurile, ideile, conceptele cu care te-ai născut, care s-au format și te-au format în timp, mor unul după altul nemaiputându-se materializa în cuvinte, nuanțe, ori conotații ce, în mod natural oferă mii de posibilități, mutilându-ți identitatea și distrugând propria realitate culturală. Mai mult decât atât, pierderea sensului limbii atrage după sine pierderea logicii, principiul bazilar al interpretării realității se evaporă în nimic, iar fără discernământ orice individ ori eveniment nu se mai distinge de un altul, pentru că în absența unui principiu care să stabilească adevărul și falsitatea, orice ipoteză are aceeași greutate, ceea ce, să recunoaștem, conduce la pierderea identității unui popor și implicit la pierderea inteligenței acestuia. Un popor fără inteligență, un popor format din indivizi ca prietenul meu de mai sus care nu respecta limba țării în care trăiește, dar nici pe cea a țării din care provine, dar care își permite să judece realități pe care mă tem că nici nu prea le înțelege, e un popor ușor de manipulat, atât de o Putere internă care vrea să-și impună propiile reguli, chiar dacă false, uneori letale, cât și de puteri externe care nu fac decât să-și urmărească propriile interese.

Început de sfârșit?! Voi ce ziceți?

     În concluzie, pentru că tot suntem la acest capitol, aș vrea să vă amintesc doar că acesta este un precis moment istoric, individuat în timp printre alte multe evenimente succedate în lungul meschinei istorii umane,  și la fel ca în toate celelate si in acest caz am senzația că, în sfârșit, omenirea se îndreaptă spre finalul acestui lung, dificil, dureros „moment”, e drept că sleiți de puteri și speranță și aproape impotenți, dar în același timp hotărâți să evităm masacrul și să luptăm până la sfârșit, pentru că natura umană e fantastică și pentru că destinul fiecăruia dintre noi e combinat cu destinele celorlalte miliarde de oameni, iar pașii din lungul vieții unuia sunt combinați cu miliardele de pași ai celorlalți, ceea ce îmi aminteste că nu suntem singuri si ca împreună suntem o forță, așa cum, și de data asta, realitatea o demonstrează. Deci, curaj, oameni dragi, suntem pe drumul cel bun!

Hristos a Înviat!

Tradiții minunate pe care, macar unele dintre ele, le-am păstrat și purtat cu noi: Vopsim ouă împreună și gătim bunătăți, ne spălăm pe față cu ou roș și purtăm ceva nou în fiecare an, pentru că nu contează unde trăiești, contează cum trăiești, așa cum zicea Ghandi, „cultura unei națiuni rezidă în căminele și în sufletele oamenilor săi”. Așa cum și noi, cultura și tradiția o purtăm fiecare pe unde ne-am oprit, și atât cât condițiile locurilor si vremurilor pe care le trăim ne permit.  

Apropo de cooperare globală

E trist să ne dăm seama că expresia „peștele de la cap se împute” e atât de adevărată! E trist să ne dăm seama că guvernele lumii, acelea care ar trebui să ne protejeze și să găsească soluții pentru umanitate, nu realizează un fapt atât de simplu: Că atâta vreme cât fiecare va juca de unul singur, virusul va continua să se extindă. Iar atâta timp cât virusul se extinde, niciunul dintre noi nu va fi în siguranță! Va omorî milioane de persoane și-n 2021. Și cine știe în viitor… Pentru că, oameni buni, dacă în 2050, un alt virus și mai grav va lovi umanitatea din nou, acest lucru nu-l vom putea numi nici calamitate naturală, nici pedeapsă divină. Va fi un faliment uman. Mai precis, un faliment politic!

Bisexual vs biromantic

În România anilor de dinainte de ^89, în care eu eram adolescentă, deci cu un milion de întrebări în cap în general și din care cel puțin vreo 800 de mii erau despre relații și sex, expresii de tipul #homosexualitate, #bisexualitate, metrosexualitate și alte etichete erau rostite cu rușine și voce basă – un fel de „piei satană că se ia” – și aveau un sens ambiguu, de cele mai multe ori greșit, pentru că adulții din familie nu vorbeau despre astfel de lucruri cu cei mai tineri – acum că mă gândesc, cred că nu vorbeau nici între ei – la fel cum nici cu ei, la vremea adolescenței lor, nu vorbise nimeni.

Ajun de Paște catolic

    Așadar, în această atmosferă, nici foarte calmă,  nici foarte fericită, azi, cu atât mai mult, aș vrea să urez tuturor dar mai ales celor care sarbătoresc Paștele cattolic, răbdare, speranță și multă pace în suflete!
     Auguri di una buona Pasqua, amici miei!

Străina

De ce majoritatea persoanelor emigrante sunt femei? De ce aleg Italia? Câți bărbați și copii își urmează soțiile și mamele afară? Ce simte o mamă nevoită să-și părăsească căminul? Fiii își învinovățesc mamele pentru că sunt nevoiți să crească fără ele? Cum sunt tratate femeile din est? La ce se așteaptă ele odată ajunse aici? Studiile și experiența le vin recunoscute? Dar meritele? Câtă suferință, durere și lacrimi există? Ce șanse să se reinventeze are o femeie străină de vârstă medie într-o țară străină? A meritat sacrificiul?

Stop violența!

Despre Laurette a scris toată lumea. Unii cu solidaritate, alții cu milă ori cu supărare, mulți cu furie, dar și mai mulți cu răutate. Foarte mulți o numesc curvă ori parașută de parcă acest lucru e o scuză pentru violența fizică, psihică ori de alt tip, alții își dau cu părarea ca și cand ar fi fost în aceeași cameră când s-au întâmplat lucrurile și mai toți o judecă de parcă ar avea dreptul. Constat cu tristețe profundă, ba chiar cu teamă și ceva silă ceea ce am devenit, ceea ce suntem, cu teamă, mai ales pentru că nu cred că e un fenomen trecător, cred că așa-i natura noastră, ipocrită, și cu silă pentru că dintre cei care-o judecă, cei mai răi, mai vehemenți și mai însetați de sânge sunt femei. Suratele Lorettei, acelea care, cine știe, într-o zi s-ar putea afla exact în aceeași situație. Bravo, doamnelor!

Varză… înăuntru și-afară

Așadar, văzând că sexualitatea dl. google mi-o definește cam așa: Eros, element foarte important, plăcere, satisfacție, dar cu condizia să-l faci cu cel care-ți place, trag concluzia că cea cu vibratorul nu se pune, chiar dacă îți place, că știm cu toții că oxitocina vine de la îmbrașisări. Acuma, după lectura matinieră, pot să spun că știu și de ce sunt varză dar și de unde vin bazele verzei din mine, și anume: de la incertețele existențiale în vecii vecilor nerezolvate, de la lenea de fiecare dimineață care nu-mi dă voie să alerg până îmi ies ochii și cad chilele prin vecinătăți și, cum altfel, de la covid, că doar el a închis sălile, ne-a acoperit fețele și futut viețile, cel puțin în ultimul an. Că, na, pe ceva sau pe cineva trebuie să dau și eu vina, deci pe vremuri și timpuri, că bărbat n-am, iar pe fecior-miu nu-mi vine că-i al meu.

La mulți ani, mamelor!

Închid ochii pentru a simți încă o dată efectul pe care-l au aceste cuvinte în sufletul meu, un val de căldură, dulce, maternă, blândă, îmi învăluie inima ca un balsam pentru toate rănile timpului, pentru fiecare durere, pentru fiecare suferință ori pentru fiecare lacrimă. Eu n-am știut să fiu mamă. N-am știut la ce să mă aștept și nici că un copil îți schimbă total viața.
…. Aș vrea să mai zic si că eu nu sunt o mamă perfectă și nici Sebastian nu este nici pe departe fiul docil care pare, dar că n-aș putea niciodată să fiu mai fericită de mama pe care am avut-o și de cea care am devenit.

Femeia

Condiția femeii a evoluat mult, mai ales în ultimii ani. Din cele mai vechi timpuri, femeia era considerată inferioară atât din punct de vedere fizic cât și intelectual, era exclusă din viața politică și socială, rolul ei era acela de a se ocupa de treburile domestice și de a crește copii. Nu avea drept de vot și nici dreptul de a-și exprima propria părere.
Timpul, lupta și sacrificiile, de multe ori umane, a unora dintre predecesoarele noastre au schimbat mult situația femeii în zilele noastre: #Femeia a obținut egalitate în drepturi, cel puțin pe hârtie!

Drumul spre iad e presărat cu intenții bune…

Acum că mă gândesc, aș putea să dau vina pe moral, că m-am trezit cu el la pământ când am văzut că iarna în dimineața asta a înlocuit din nou primăvara iar griul lumina, aș putea să vă spun și că să nu faceți ca mine, dar n-am niciun drept si aș mai fi și ipocrită. Așa că o să vă spun doar că fiecare știe mai bine ce trebuie să facă ori ce trebuie să mănânce, că e greșit să judecăm farfuria vecinului, că admir mult pe cei care au voință, că din când în când nu-i o crimă să-ți bagi picioarele în teică dacă sănătatea îți permite, că mâncatul e una dintre puținele plăceri adevărate ale omului în această viață, că să mănâci nu e o rușine, că corpul tău e doar al tău și atunci cand îți place dar și când nu-ți place, că să ai câteva chile în plus nu-i o culpă imperdonabilă și nici indice de nesimțire, că nu toate avem norocul să devenim milf, și că, în fond, niște carne ici-colo prin locurile esențiale n-a făcut rău la nimeni, dimpotrivă…

Pe arătură

Vântul cald de început de martie, drumul de țară și arăturile pe care le strabat cu plăcere incomensurabilă, parfumul de pământ reavăn și mirosul de fum de frunze arse nostalgie a copilăriei mă umplu de o bucurie de nedescris. De libertate și de pace! De împăcare! Cu mine însămi, cu toți ceilalți, cu universul întreg. Cu starea de fapt a lucrurilor… Pentru că sunt ăstea adevăratele momente importante ale vieții, cele simple, care fac să îți dea sufletul pe afară de fericire….

Rugăminte

Azi vreau să mulțumesc tuturor celor care citesc ce scriu, pe diverse pagini ori aici pe blog, celor cărora le place dar și celor cărora nu le place, celor născuți Gică-contra, că și ei sunt oameni, celor care-mi scriu două vorbe de apreciere, chiar si negative, mai ales negative, pentru că, în fond, e mult mai dificil să citești ceva ce nu-ți place, celor care-mi condivid rândurile, sub formă de materiale întregi sau le dau mai departe pe bucăți, cu copy-paste, pentru că, evident, și asta e o dovadă de apreciere. Și totuși, pe aceștia aș vrea să-i rog să scrie întotdeauna sursa și să utilizeze ghilimele, că sunt semne foarte prețioase, atât de prețioase că-s capabile să vă salveze curul la nevoie, vă zic eu, că lucrez de mulți ani cu ele și știu,

De Mărțișor

La „magazinul de români” din corso Grossetto, lumea azi nu se mai înghesuie doar la mici, afumatură, varză murată și leuștean. Se înghesuie la mărțișoare. Între legendă, tradiție și poezie, firul alb-roșu, simbolul vestitor al primăverii, despre care se crede că ar putea avea origini daco-tracice la fel de bine cum ar putea caracteriza victoria și vitalitatea romană, își poartă azi poveștile carpatine în toată lumea. Pentru că în oricare loc din lumea asta mare, unde a călcat vreodată picior de român, acum există sarmale, există Busuioacă de Bohotin, există cozonac, există leuștean și există #Mărțișor!

Sensibilitatea ruginește?

Cât timp putem să ne ascundem de noi înșine și de ceilalți? Ce se întâmplă când îți dai jos rochia lucitoare? De câte ori avem voie să comitem aceleași erori? Chiar putem să învățăm din propriile greșeli sau să încercăm să trăim tot ceea ce n-am avut curajul să trăim vreodată? Și dacă da, atunci când se va întâmpla? Când expresia „prea târziu” înseamnă chiar „prea târziu”? Când nu ne va rămâne nimic decât conștiința atroce că motivul suferinței proprii suntem noi înșine?! Demni titulari de eterna noastră insatisfacție? Și, readucând în discuție sensibilitatea, credeți că, după ani în care am ținut-o ascunsă, există riscul de a o regăsi ruginită? Sau, și mai rău, de a nu o mai regăsi?

Francezul

Alors, rațiunea îmi urla disperată să fug, din păcate toate celelalte părți ale corpului îmi urlau să rămân. Și cum rațiunea n-are nimic de a face cu hormonii, am rămas. Și uite-așa, de la o zi la alta, realitatea mea s-a franțuzit vertiginos, pe tonuri grasiate de franceză de nivel scolastic, îmbogățită cu italiană și pigmentată cu română, mai întâi timid în scris, apoi în convorbiri la telefon, și mai apoi în videochemate lungi că, na, doar tehnologia secolului XXI ne-o permite. De la expresii de tipul „bonjour mon amour” et „je t’aime” care mi-au deschis toate diminețile pentru vreo cateva luni, și griji simple dar primordiale cotidiane ca „Tu as mangè, mon tresor?” , într-un timp relativ scurt a trecut la concepte complicate ca: „Tu complètes ma vie tu donnes confiance en moi tu es celle qui me donne la force de croire et de continuer” – exact așa fără semne de punctuație, dar ce mai contează o intonație în fața la atâta sentiment – planuri de viitor și lungi poezii pline de amor, pe care n-o să vi le scriu doar pentru a evita riscul de diabet.

Agățatul pe net între două culturi diferite

…între acești masculi de culturi diferite dar nu foarte zace o veșnică rivalitate, cine știe, rămasă poate moștenire chiar de la Traian și Decebal. Bărbații românii pe bărbații italieni îi numesc „broscari” ori „macaronari” și spun despre ei că nu sunt destul de bărbați, o fi pentru că nu dau cu pumnul în masă ori pentru că ajută la treburile casei; italienii despre români, în schimb, că beau mult și sunt violenți, dar recunosc că sunt buni meseriași. Fie zis intre noi, eu credeam că femeile sunt bârfitoare…

Intre a fi sau a nu fi

Posibilitatea de a pendula între două lumi atât de diferite e normal să ne umple de curiozitate: de o parte o lume reală, tridimensională, gestuală, atât de puternic caracterizată de contactul fizic, de mirosuri, de carne, iar de cealaltă, o dimensiune nouă, aceea a imaginației, liberă, incertă, intrigantă și in același timp atât de incompletă. În fața tehnologiei, așteptările se transformă, realitatea virtuală impune limite ce dau siguranță și fac imaginația și fantezia să iasă la suprafață și să exprime emoții, un alt fel de emoții, diverse de cele fizice.

“Io non so parlar d’amore”

Iubirea e cotidianitate, e transparență, e libertate, e altruism, e prievilegiul de a simți încă în ciuda tuturor obstacolelor dar, în același timp, e acceptare, suferință, compromis, condividere, umanitate…

Sebastian cu Bob Marley

Daca e luni e Sebastian! Sper ca n-ati uitat: in seara asta, 76 de ani de Bob Marley con USV Sound System! Altfel spus, intalnire cu Sebastian, peste cateva minute, de la 21.00 la 23.00, la radio banda larga RBL Torino-Berlin! Ca de obicei, click pe link si-apoi play https://rbl.media/it/
Auditie placuta!
P.S.: V-am zis ca Sebastian e fii-miu?! Cred ca da! De fiecare data

Siamo quello che dobbiamo essere

In questo dramma che chiamiamo vita, ognuno ha il proprio ruolo, anche se la maggior parte di noi arriva alla fine senza sapere esattamente quale è stato il suo. Qualcuno ha la parte romantica, in tanti fanno la parte della vittima e altri, pochi, quella comica. Ma perché il dramma sia convincente, non mancano mai il buono è il cattivo. Soprattutto se crediamo che il cattivo è sempre l’altro.

40+

Viața e scurtă , nu-i timp de dat cu stângu-n dreptul, ci mai degrabă de dansat, nu importă cu ce fel de pantofi o faci – eleganti, clasici ori moderni, sau cum te privesc ceilalți, important e să fie confortabili și de calitate, să te simți bine în ei!

#Sexologisme

…ziceți-mi voi, doamnelor, vă vedeți într-o conversație romantică cu bărbatul vieții voastre de tipul: draga mea, ce zici, m-am gândit să trec mai pe seară să-ți tencuiesc scorbura… Sigur, dar vezi, că după ce termini, aș avea nevoie să-mi dai și cu bidineaua și, dacă nu-i prea mult pentru tine, iubirea mea, nu uita să bagi un lemn în foc că mi-ar plăcea ca mielul să stea la căldură…Ah, uitam, înainte să pleci, te rog, bagă și porcul în cocină, ca m-am săturat să-l fugăresc în fiecare zi cu biciu’.

“Macii” Issabelei, la Torino

“Încă nu stiu sigur” ce o să vă scriu despre ei, ” știu doar” că “Macii” , împreună cu “o îmbrățișare de departe”, au ajuns și în Italia, mai precis la Torino, la mine! Mai știu și că sunt fericită pentru asta!
240 de pagini de scolărească, de adolescență, de tinerețe a vremurilor mele, și a tuturor celor născuți cam tot “pe-acolo”, împletită, cu o uluitoare ușurință de autoare, cu gândurile adultului din prezent, colegi de generală de ieri transformați de timp în prieteni de azi, o paralelă între trăiri, frământari, întrebări adolescentine și explicații, ba mai mult – răspunsuri ale maturității de azi.

Ce culoare e azi?

Otto Abetz, nazist: «[Guernica] Dumneavoastră ați creat această oroare, maestre?»
Pablo Picasso: «No, e opera voastră!»
Tu din ce zonă ești? Cea galbenă. Dar tu? Cea roșie! Ah…
Apropo, ce culoare e azi?

Horror vacui, amor vacui

…Scenele politice ale lumii poartă atenția umanității în altă direcție. Că dacă nu mai avem teatru, măcar să avem circ. Din spatele interdicțiilor actuale, ne spunem părerea despre democrație. Regele e mort, traiască regele! William Shakespeare zâmbește îngăduitor. În fond, despre ce credeți că vorbea în tragediile sale… Nebunia e un dar magnific, eliberator, păcat că rămâne întotdeauna o frimitură de umanitate, un sentiment de vinovăție, un rest de luciditate. De frică. Uneori chiar de dragoste.

2021: Ninge cu speranță

După nebunia bubuiturilor de astă noapte, prima dimineață a anului avertiza o liniște parcă dintr-o altă lume, magică. Fulgii mari, albi și mulți cădeau în armonia silențioasă a orașului, în parte poetică, în parte amară, de parcă natura voia să acopere toată merda de peste anul ce doar s-a încheiat. Nici cele câteva grade peste zero, care faceau într-un mod aproape dureros de realist ca mantia albă să se transforme în noroi sub pași, nici resturile petardelor de care mă împiedicam ici-colo pe trotuar, nu reușeau să spulbere senzația de pace oferită de acel unic moment.

Futu-ți masca mă-tii

Una peste alta, îmi pare că simt o mutație soft al fenomenului, un fel de multă spiritualitate dar puțină practică, ceea ce mă tem că se finalizează cu bătături în palme masculine și creșterea vertiginoasă a vânzărilor la jucăriile pentru femei. Evident, ca urmare, scad vânzările la prezervative, chiar dacă sensul cuvântului protecție, în teorie, a rămas același , în practică, însă, a căpătat conotații diverse. În sensul că, azi, când un prieten îmi spune că iese, primul gând nu mai este să-i zic „ia-ți prezervative”, ci „nu-ți uita masca”! De altfel, am auzit că, tot în acest sens, și cea mai populară înjurătură românească – fwtu-ti pixda mă-tii – a pierdut teren în fața la fwtu-ți masca mă-tii, suduită foarte des și cu patos de românii care uită de acest accesoriu, de cele mai multe ori, obligatoriu, devenit simbolul urgenței epidemiologice pe care o traversăm. Chestiune care, de altfel, o confirm personal, din proprie experiență, referindu-mă aici la păcatul cuvântului, alias înjurătură, că tot adusesesm vorba mai la început, și o să vă povestesc în context și despre legătura ei cu faptul că n-am avut niciodată picioare mai frumoase ca în acest an. Alors, locuiesc la etajul trei într-un bloc fără lift, cobor și urc cam de trei ori pe zi înmulțit cu fiecare dată când îmi uit masca. Socotiți dumneavoastră de câte ori și cu câtă ardoare, avânt și ciudă mă înfrupt din dulcele grai românesc de fiecare dată.
În prag de An Nou, eu vă urez multă dragoste! Modalitățile rămân la imaginația fiecăruia, că na, trăim vremuri complicate…

Crăciun fără Crăciun

Crăciunul amintirilor mele era alb, alb de te dureau ochii, te dureau și mâinile de la ger și nările ți se lipeau, mirosea a fum de sobă, a cozonaci, sarmale, carne friptă și portocale, geamurile aveau flori de gheață iar darurile produceau emoții. Casele erau pline de rude, prieteni, vecini, adulți și copii, gălăgie, și îmbrățișări, și colinde, și veselie. Timpul și timpurile au estompat, din păcate, puțin câte puțin, an dupa an, aceste simțiri. Ne-au îndepărtat de tradiții, de noi înșine și unii de alții. Anul acesta mai mult decât oricând.

Se întâmplă

Se întâmplă ca în ultimul an să fi simțit diferit, să nu fi reușit să mă adaptez la circumstanțe, să nu fi simțit în mod corect oamenii, să nu fi gândit înainte să fi zis cuvinte grele, sa-mi fi pierdut cumpătul, să nu fi surâs când aveam un milion de motive, să nu fi simțit bucurie în fața strălucirii soarelui ori a zăpezii ce îmbracă minunat munții.

A doua rundă

Dacă cineva ne-ar fi povestit anul trecut pe vremea asta despre realitatea actuală, i-am fi râs în nas, întrebându-l superior ce-a fumat ori la ce filme ciudate se uită. Dacă l-am fi văzut cu mască, l-am fi arătat cu degetul. Acum îl arătăm cu degetul pe cel fără. Săptămâna trecută un decret a limitat programul barurilor si a restaurantelor, ba mai mult, a decis că după h 18.00 nu se mai mănâncă. Mă întreb cât va mai dura până vor decide orele în care se ori nu se mai fwte. Mă întreb și cui îi folosește. Că mie nu! Nu sexul, vreau să zic regulile. Și ma tem că nici la ceilalți. Dar nu pentru că regulile nu sunt bune, ci pentru că ăstea sunt de căcat.

SeBa la radio!!!

Azi vă scriu doar că Sebastian e din nou la radio în dimineața asta! Pe baiatul asta il cunoasteti, e copil meu! Daca vă place reggae, dub, jazz, pana la 10,30 il puteți asculta la radio banda larga Torino – Berlin. O să vă spun un secret: sunt atât de emoționată că de fiecare dată când îî aud vocea, chiar dacă de cele mai multe ori nu înțeleg che zice pentru că vorbește în engleză, plâng! Dar azi sunt și mai emoționată pentru că mi-a zis că utima melodie va fi chiar una a lui! Textul și vocea. Eu o cunosc, că na, îs mă-sa, și uneori îl mituiesc pe prietenul lui, ala cu sunetul, să mi le dea să le ascult înainte…
E spectacular băiatul ăsta! Nu știu dacă e așa pentru că l-am făcut eu, dar cred că o vină o am… În orice caz, vă invit să-l ascultați la linkul de mai jos. Auditie placuta!
https://t.me/rblmedia

A te…

Ti sento dall’inizio, anche se non conosco e non ricordo un inizio…
Ti sento dal momento in cui ti sei infilato, piano e silenzioso,
nel mio essere, blando ma forte allo stesso tempo.
Ti sento nel mio dentro,
dolce e potente, come una musica. La mia musica…
Ti sento tutto!
Profondamente!
Come scorri nel sangue e nella mente,
nel tremore dello stomaco,
come vibri vicino al mio cuore…

Când dracu’ își bagă coada,

Gri, frig, umezeală, neliniște, draci. Duminică. În oase, în creier și-n suflet. Voi aveți zile de astea? Sigur că aveți! Și eu. Și nu una-două, mai multe, că ăstora nu le place să se plictisească, vin în gașcă. Și-atunci n-ai decât două variante: ori faci yoga sub plapumă până ți se pare că a trecut alinierea nașpa a planetelor din zodia ta ori treci pe la biserică, iți faci vreo trei cruci mari așa din ușă, ca să ajungă, ceri iertare la toți sfinții, morții și viii la care suspectezi că le-ai greșit și, preventiv, la cei la care există riscul s-o faci în viitor, îți bagi capul în găleata cu apa sfântă până simți că nu mai reziști, iei și câteva butoaie acasă și niște mănunchiuri de busuioc și…aștepți. Că, în fond, ce altceva poți să faci?! Nimic. Cu destinul nu te pui!

La mulți ani, oameni dragi!

Azi am vorbit cu doi oameni dragi. Era ziua la amândoi. Îmi era dor de amândoi. De unul mai mult. Pentru că-mi e frate. Zamfir. Il cunosc dintotdeauna, că doar m-am născut înaintea lui. Și-l iubesc dintotdeauna, că doar nu prea am avut de ales. Celălalt, Fabio, e un prieten, l-am cunoscut aici, acum câțiva ani. E profesor de drept și unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Acum că mă gândesc, cred că ăsta e motivul pentru care s-au născut în aceiași zi.

Temeri

Trăiesc dintotdeauna această teroare de lucruri noi, necunoscute, de oameni noi pentru care nutresc vreo formă de admirație, și de fiecare dată port cu mine un sens de inadcvatețe, presumptos și chinuitor, paralizant. Ca și când, cu cât lucrurile sunt mai dificile, cu atât satisfacția e mai mare. O privire scurtă în trecut îmi amintește că n-am făcut niciodată lucruri simple. Nici ușoare. Una peste alta, îmi dau seama că și de această dată, chiar de la început, de când mi-am propus acest obiectiv, nu m-am simțit niciun moment la înălțime. Chiar dacă rațiunea îmi spune că sunt pregătită și că-mi va plăcea, există ceva în mine, un soi de parte masochistă care nu-i gata, la care-i place suferința, care tremură pentru mizeriile lumii, ale mele și ale voastre, o parte care refuză să-și cultive limitele public, acelea care ne definesc, de parcă s-ar teme să nu treacă fina graniță ce protejează propria umanitate.

Începuturi

O panică imensă punea treptat dar sigur stăpânire pe mintea și sufletul meu până atunci liniștite. Programele acelea complexe, limbajul atât de elevat al profesorilor îmi sdruncinau certitudinea ce până atunci fusese alimentată doar de partea frumoasă a lucrurilor, aceea de a învăța lucruri noi, dorința de a mă pune în discuție, de a-mi depăși limitele și prejudecățile despre mine însămi.

Da-ți dai seama cât ești de ciudată?

Alors, concluzia o să i-o dedic Danielei, pentru că vreau să-i spun că destinul există! Că e chestia aia care ne-a adus împreună acum 30 de ani, chestia aia care mi-a ținut-o lângă mine când nu aveam pe altcineva, chestia aia care-l face pe fii-miu să o cheme Dănuța, iar pe fiică-sa să stea la bârfă cu mine ore în șir, chestia aia care-i dă curajul și inconștiența să-mi zică așa fără urmă de rușine că-s ciudată, chestia aia care ne-a ținut aproape chiar și atunci când nu eram.
O să vă mai zic doar că sunt convinsă că aproape toți aveți o Daniela, așa ca mine, iar celor care nu aveți, vă consiliez s-o achiziționați. Nu de alta, dar există momente în care cineva trebuie să vă amintească cât sunteți de ciudați și că acest lucru nu schimbă lucrurile între voi…

Din mers

La început l-am urât. Cred că și el pe mine. Îl simțeam gri și rece. Și atât de umed. Eram obișnuită cu stralucirea soarelui de pe faleza Dunării și cea a zăpezii în prag de sărbători, cu lumea ce cunoaște și judecă pe toată lumea, așa cum stă bine în orașele mici ca cel din care veneam eu. Apoi, o rază de lumină pătrunse timid în sufletul meu, deschizând o perspectivă căreia nu-i dădusem nicio șansă. Și l-am iubit. Și am înțeles că viața nu-mi va fi niciodată simplă aici, dar și că e un oraș care te obligă să dai mult ca să obții mai mult, care-ți ia ca să-ți dea, care te golește ca mai apoi să te umple.

Adieri

În gândurile ce-mi amintesc că până la urmă ajunge să fim noi înșine, că nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui, nici măcar nouă însene. Că ajunge să fim buni, onești, umili, generoși. Că ajunge să scormonim după o brumă de bun-simț pentru a reuși să ne educăm decenți. Cu noi, cu alții, cu natura, cu tot. Un tot din care trebuie să acceptăm că facem parte și pe care trebuie să-l respectăm. Un tot care, în condiții diverse, așa cum ne-a demonstrat deja, se poate întoarce în orice moment împotriva noastră. Un tot plin de violență, de stupiditate colectivă, de dogmatism, un tot fără urmă de dialog civil, un tot golit de aproape tot ceea ce avea uman. Un tot care, vrem-nu vrem, într-un fel ni l-am creat iar acum ne aparține. O lume în care n-a fost niciodată prea ușor de trăit, dar in care acum a devenit aproape impossibil.

Ambiții sau dorințe?

Cineva ieri m-a întrebat care sunt ambițiile mele. I-am răspuns fără să mă gândesc prea mult că ale mele nu sunt ambiții ci mai degrabă dorințe. Azi mă întreb care e diferența dintre aceste două concepte. Dacă e o chestiune ce ține de fiecare persoana, de situație ori de vârstă. Dar și de ce astfel de gânduri îmi vin doar la contactul cu anumite persoane. Acelea care au ceva din strălucirea verii, acelea care de fiecare dată când pleacă lasă în urma lor reflexii, întrebări, gânduri, acelea care te fac să-ți amintești ori să-ți dorești, să te simți vie fără să te ridiculizezi pentru absurditatea gândurilor, sentimentelor ori acțiunilor proprii. Acelea pe care nuditatea nu le sperie, ci pentru care mai degrabă e o chestie pozitivă. Acelea care te fac din nou să vrei, indiferent dacă asta înseamnă dorință ori ambiție, care-ți fac umorul să oscileze și durerea să persiste, tragând afară furii, supărări și tristeți răsfierte, conflicte crezute demult îngropate. Acelea care te fac să simți cât ești de umană, de superficială, care te fac să râzi ca să nu dramatizezi, care te alintă ca să îndulcească duritatea vieții și-a trecerii timpului, a absenței prietenilor, a oamenilor dragi.

Roșii… de toamnă

Șterg cu mâneca roză a pijamalei de bumbac geamul aburit, observ ploaia cum cade în lumina galbenă împrăștiată de felinarul din fața casei, rafalele de vând aruncă stropii mari și reci în toate părțile, în geamuri, în florile culcate la pământ de biciul furtunii, în suflet, picături de nostalgie pentru o altă vară aproape trecută.
Trecută. Diversă. Bizară. Cu măști, cu soare, cu mare, cu distanză mai mult sau mai puțin socială, cu mișcarea terificantă a graficilor de contagiați și morți în sus și în jos, cu știri ce fac jocul terorii, dar și mai mult al prostiei, economii la pamânt, politici veninoase, referendum, alegeri, dezastre climatice, poliție americana innebunită, probleme personale și colective, ură, invidie, certuri hrana noastră cea de toate zilele, popoare a nimănui, guverne nonguverne, minciună, neîncredere, speranță și deznădejde deopotrivă, întoarceri din vacanță, toamnă.

Limbi

Că doar la noi, „s-o iei pe arătură” înseamnă altceva decât să te plimbi pe câmpuri încă neplantate iar „să te fut!” nu este neapărat o propunere de a face sex. Plimb ursul agale în urma lor, înainte să înceapă să-mi curgă balele la imaginea prăjiturii din vitrina cofetăriei din dreapta mai rău ca la câinele lui Pavlov la vederea luminii, ciulind urechile în adierea curiozității, că n-aș vrea să scap nicio ocazie să-mi îmbogățesc vocabularul.

Să trăiești, Mărie!

Maria e o persoană, o zi, o dată, un nume, o stare. O sarbătoare. Aici și acolo, atunci și acum. Maria e întrebare dar și răspuns. Maria e bucurie, și tristețe, și dor, și blândețe, și bine, și rău. Maria e dragoste dar si ură. Maria e una. Sau toate.
Să trăiți să înfloriți, Marii de pretudindeni!

Între azi și ieri, aici și acolo

E una dintre cele mai frumoase fotografii, unul dintre cele mai minunate momente, din acelea pe care nu poți să le descrii. Mi-l eternalizase o colegă ce nu cred că în acel moment își dădea seama de câte sentimente și intensitate aduna în acel unic moment. Și pe care acum, cu un zâmbet atârnat melancolic de colțul gurii, îl simt ca pe o coardă ce leagă adâncurile, originile, un fel de limită ce te ține în picioare, uneori salvare, alteori nostalgie, ce strânge prezentul la mijloc ca pe o funie întinsă între trecut și viitor. Dar e și unul dintre cele mai frumoase momente de azi și de ieri, de aici și de acolo. Pentru că atunci când se trăiește așa, un pic aici și un pic acolo, și inima îți bate la fel, bucățită în locuri și timpuri din care parcă n-ai plecat sau in care încă n-ai ajuns. Ca o exigență, ca o dorință, ca un neajuns. Sau o descoperire. Aceea că să crești înseamnă să înțelegi, să accepți. Să te accepți.

Peripeții

E duminică, ultima zi, și eu nu vreau să pierd niciun minut. Zgomotele de obloane și mirosul de cafea trezesc omenirea. La vreo 200 de metri în față, o piață mixtă prinde formă. Mă îndrept spre centru, trec țanțoșă prin fața barului în care mi-am băut ieri dimineață cafeaua. Nu intru, dar doar ca să-i pedepsesc pentru ieri când barmanul știe-tot îi povestea indignat unei femei urâte de dincolo de tejghea cum că un prieten comun s-ar fi căsătorit cu o româncă, „siccome non ci fossero più donne italiane”. Trec strada prin fața clădirii poliției și mă opresc la terasa cu scaune negre și roșii a unui hotel. Cafeaua e bună. O beau încet, în timp ce privesc trecătorii. Fiecare picătură își are locul ei în creierul meu. Plec, din ușa unui magazin cochet, o doamnă ce vinde pălării mă salută, schimbăm două vorbe, aflu că-i dificil să trăiești din comerț cu pălării, are și ea o fată care abia a terminat liceul și pe care a crescut-o singură. Imi place sentimentul de complicitate pe care mi-l dă conversația.

Vacanță

Drumul săpat in stâncă șerpuiește în jos spre mare. Vedem plaja. „Le Calandre”. Așa se chiamă. Mă întreb ce-o fi însemnând. N-am vreme să-mi răspund. Peisajul pare desenat. Frumusețea îmi taie respirația. Fecior-miu îmi urmărește reacțiile. Îl simt emoționat. Știu de ce: ăsta e locul unde și-a sărbătorit 20 de ani. Unul dintre motivele pentru care a vrut să mă aducă aici. Dar nu numai. Îi place să mă plimbe prin locurile pe care le descoperă în călătoriile lui. Un obicei devenit tradiție. În fiecare an mergem undeva. Într-un loc minunat ca acesta.
Simt o pace infinită, mă confund cu natura, aud valurile ce se sparg pe plajă, frânturi de fraze și o muzică urâtă ce mă aduce cu piciorele pe pământ… nisipul fierbinte îmi arde tălpile, unicul mod în care îmi mai simt umanitatea. Mare și intimitate. Timpul s-a oprit în loc într-o atmosferă capabilă să împace cu sine însuși și cu universul chiar și pe ultimul sceptic.