Dimineți de duminică

între silueta maiestuoasă a vârfului Monviso la stânga, care mi se creionează în fața ochilor în momentul în care îi deschid, și luminile orașului încă adormit ce sprijină unda de foc a răsăritului, la dreapta, reușesc să mă bucur de această clipă de pace absolută, poate unică în zi, admirând ordinea exterioară desăvârșită creată parcă special pentru a guverna haosul uman interior. Picăturile amare dădătoare de viață din ceașca alb-roșie «I love caffee» care-mi place atât de mult și torsul liniștit al blănoasei printre picioare, completează tabloul meu matinier duminical. Moment unic. În care gust un pic de pace. Moment perfect.

Sloganul timpurilor actuale: Cum să fii pozitiv de Crăciun!

Dorințele mele erau simple și normale. Atât de simple și de normale că nici Dumnezeu ori Destinul ori cine face lista de priorități acolo Sus, nu le-a considerat destul de importante ca să le dea curs. Cel puțin, nu încă. Voiam niște zile libere, nu multe, doar câteva,  în care să pot să mă gândesc un pic la mine și la cei dragi mie, să gătesc 150 de sarmale și vreo 200 de chiftele și neapărat  salată de vinete,  să cumpăr un tort mare și niște sticle de vin alb, să stau la masă cu băiatul meu și fata lui,  cu neamuri și prieteni, toți oameni dragi care ar fi avut plăcerea să treacă pe la mine. Să mâncăm împreună, să cinstim pentru vii și pentru morți, să schimbăm cadouri, să ne amintim de oameni, situații și lucruri bune cu nostalgie și căldură și să râdem de cele mai puțin bune. Să ne plimbăm kilometri prin ger ori soare ori zăpadă pe străzile unui oraș mai gol și mai frumos ca oricând. Să ne împăcăm cu noi înșine și cu toți ceilalți, să valorizăm prezentul și să redescoperim gratitudinea, ca să putem să împodobim momentul cu bucurie și să ne canalizăm energiile în mod util. Lucruri simple, banale, voiam. Pentru a descoperi că de cele mai multe ori lucrurile simple sunt exact cele care fac cel mai bine sufletului…

Rasism. Mama cretinilor e veșnic însărcinată!

Îl rog să se oprească un minut. Îmi răspunde că nu, pentru că nu vrea să știe ce am de zis pentru că sunt „stranieră”. Îi răspund că dacă are ceva cu străinii, atunci sunt de acord cu el, e inutil să avem o conversație. Și tac. Îi completez hârtiile în liniștea mea, în timp ce el continuă să vorbească la telefon cu prietenul căruia îi explică cum asta (n.n. eu) îl face să piardă timpul pentru că e străină și nu înțelege nimic chiar și după ce medicul îi cere să tacă ca să poată să proceadă cu interventul.    Am simțit cum un pic de sânge mi-a svâcnit din inimă direct în creier, și un alt pic în ochi. A fost poate singurul lucru care mi-ar fi dat de gol amărăciunea, dar nu era cazul pentru că omul, cu siguranță,  nu făcea partea dintre cei care-i privesc pe ceilalți în ochi. Cu atât mai puțin pe o străină.

Întrebări

Care-i exact momentul în care el devine un cretin iar ea o nenorocită?! Care-i punctul exact de trecere al graniței dintre dragoste și disprez?! Dar acela în care fascinul începuturilor vine distrus până acolo că nu mai reușești să îl asculți când vorbește, nu-i mai suporți zgomotele, mișcările, preferi să inventezi alibi ca să nu mai faceți lucruri împreună, ca și cum nu mai sunteți o echipă, ori începi să revendici spații proprii pierdute în viața de cuplu?! Unde a dispărut lejeritatea și inconștiența de îndrăgostiți, care ne făcea nu demult să râdem, să plângem, să ne intuim gândurile, să vrem să construim, să gândim că singurul lucru important în viață e acela de a sta împreună cu persoana iubită?!

Duminici

    Duminicile mele sunt mai toate agitate, de fapt agitația începe vineri și ține cam până luni seara, cu lume multă în cozi până jos spre „palazzo reale”, așteptându-și rândul la o libertate provizorie, pe care – cine-ar fi crezut vreodată?! – am responsabilitea, deloc ușoară, vă zic, s-o generez, pentru unii chiar și odată la fiecare 48 de ore. Azi cozile sunt și mai lungi ca de obicei, oamenii așteaptă liniștiți, cu bonul de casă și cardul de sănătate în mână. Pe cei mai mulți dintre ei îi cunosc, schimbăm două vorbe, ne întrebăm de sănătate, râdem, glumim și ne promitem o petrecere mare când se va termina totul.

Ordinea haosului… 

    Oameni buni, nu există sanătate eternă, așa cum nu exiștă tinerețe eternă. Nici Paradisul nu există.  Chiar dacă cuiva convine să ne facă să credem că e aici, aproape, după colț. Singura rațiune pentru care facem ori nu facem lucruri e dorința elementară de a trăi! Din păcate, am o puternică urâtă senzație că ne îndreptăm spre un viitor apropiat în care moartea și sărăcia vor trona la rang de cinste. Și dacă această previziune se va adeveri, e inutil să dăm vina pe ceva ori cineva – intotdeauna altceva, altcineva – pentru că, de data aceasta, e doar meritul nostru! Și cred că este cazul să ne asumăm consecințele, cu atât mai mult cu cât acțiunile noastre prezente nu sunt altceva decât viitorul lasat în ereditate fiilor noștri.

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva”…

      Acum nu-mi mai încep zilele împreună cu nimeni. Acum îmi place așa. Acum iubesc singurătatea de care îmi era atât de frică odată. Iubesc să intru într-un bar de la media periferie torineză într-o zi plângăcioasă ca aceasta. Să mă așez la unica masă liberă, solitară, în cel mai îndepărtat colț al barului. Un băiat slăbuț, cu părul lung strâns într-un coc înfășurat în două dreaduri și unghii colorate maro, îmi aduce cafeaua la masă. Dintr-o boxă din spatele barului, Buffalo Soldier a lui Bob Marley pare un strigăt de durere în sărăcia, nu neapărat economică, a timpurilor actuale. Îmi rotesc ochii prin încăpere, îmi place să observ oamenii, să interpretez reacțiile lor.

 Șpaga

Așadar, ca să nu mai lungesc vorba, dar rămânând în același context lavorativ, o să vă spun direct că am primit șpagă! Și o să vă spun, tot direct, și că mi-a plăcut! Dar rău de tot! Bomboane de ciocolată. Cele mai bune bomboane de ciocolată pe care le-am mâncat vreodată! Bomboane de ciocolată de la românii mei! Nu cei care mă înjură. Alții. Aia buni, că să știți că avem și de ăștia! Motiv pentru care mi-am dat seama că sunt româncă până în funduri și străfunduri, chiar dacă recunosc că mă înroșisem de-mi dogoreau amândoi obrajii de cred că s-a simțit valul de căldură cel puțin până la al patrulea pacient din coadă. M-am liniștit când mi-am dat seama că măcar nu puteau să-și dea seama de unde venea, că era aproape noapte.

Futu-te-n gură să te fut!

    De proasta dracu’ care nu vrei să-mi dai grin pasu imediat! Asta era a doua tranșă de sex oral la care mă invita conaționalul, de data asta mult mai supărat, după ce-i spusesem că trebuie să aștepte în jur de 40 de minute din momentul în care a făcut testul Covid pentru a primi certificatul verde.

Să ai un obiectiv îți dă aripi!

    Și iată-l, singur aproape cuc, cu câte un prieten care-l vizitează din când în când ca să nu se simtă abandonat la greu și de prezența căruia se folosește ca să se mai elibereze de câte o bucată de mobilă, cu bani puțini că așa-i la tinerețe, fără experiență în amenajări, jupuiri și zugrăveli, dar cu o voință de greu mai întâlnești azi printre tineri, pornește pe un drum nu foarte ușor, dar sunt convinsă foarte satisfăcător! Între o muncă și alta, un eveniment și o emisiune radio, îl puteți vedea pe bicicleta lui roșie și cu pletele fluturându-i în vânt, tăind orașul în două spre casa visurilor sale, unde odată ajuns, cu cele două mâini vrăjite când e vorba de artă, dar stângi când vine vorba de muncă fizică, fiul meu, care a moștenit talentele din amanâdouă părțile dar nu și abilitățile manuale, care n-a reparat o balama în viața lui, iar atunci când bate un cui pe peretele din dreapta cade toată mobila de pe cel din stânga, cu o forță de neimaginat își urmează nestingherit drumul spre obiectivul propus! Să nu îi spuneți că v-am zis, da-s mândră! De fapt, nu doar mândră, ci chiar FOARTE MÂNDRĂ!!!

Forța exemplului…sau nu știu

Așadar, acuma, o să vă zic drept că n-am ieșit din unghiul obscur în care îmi duc zilele și-mi continui șirul ciudățeniilor de ceva timp încoace, așa cum, de altfel, voi deja știți. Recunosc că am încercat să vorbesc cu Bunuțul și să-l fac să înțeleagă că ajunge să schimbe direcția evenimentelor din negative – spre exemplu duminică mi-am rupt un deget cu un sul de hârtie, de ăla mare, cu care ștergi sprafețele, nu mă întrebați cum, că-i chiar de râsu’ plânsu’, ca în filmele cu proști cu un singur protagonist; luni, în schimb, se vede treaba că trebuia să încep săptămâna în aceleași tendințe, așa că am luat o altă amendă de parcare, dar nici despre asta n-o să vă povestesc cum s-a întâmplat, o să vă zic doar că atunci cand ești prost, ești prost. Și gata. Eu. Și în aceste cazuri, când unu’ îmi zice „parchează aici că azi nu dă amenzi, eu îl cred. Că de ce să nu?!”.  Așadar, ziceam că am făcut cerere de schimbare de direcție, de la minus la plus, dar se vede că cineva acolo sus nu a considerat problemele mele o urgență – și-l cred, că trăim vremuri dificile – motiv pentru care continui să merg pe acest drum cu capcane, sperând că mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor așeza. Orice ar însemna asta.

Vrăjeli. Cu energia la purtător!

      Eu nu știu cum stați voi cu energiile, dar ale mele dau pe afară. Nu glumesc, un fel de nu băga nimic în priză, că bubuie! Și la această afirmație vin cu exemple reale: cinci fiare de călcat stricate în două luni, un telefon bucăți, cuptorul electric pe care l-am atins și n-a mai pornit. Ăsta a fost în aceeași zi cu mașina care n-a mai pornit. Dimineață! Că după-amiază am întrerupt curentul în farmacie de câte ori am intrat. De fapt, doar de două ori, că după aia m-au trimis acasă! Și n-au făcut rău, că așa am avut timp să-mi cumpăr cafetieră, că nici aia nu mai mergea! Bine că vibratoarele n-au avut de suferit, că dacă mureau și ălea, atunci chiar că era o adevărată tragedie!
    Și ca să aveți un cadru total al situației, o să vă destăinuiesc că toate aceste lucruri mi se întâmplă în același context în care îmi uit portofelul pe unde fac piața, îmi iau amenzi, de parcare ori de viteză – și aici o să vă rog să nu râdeți, că eu care nu ies din oraș și nici din 80 la oră, nu știu cum am făcut de mi-am prins-o și pe asta! – în aceași context în care fecior-miu se mută într-o casă și eu în alta și în același timp în care am senzația că toată lumea în jurul nostru vrea ceva fără să întrebe dacă și noi vreodată avem nevoie de ceva.
       O fi că planetele îs aliniate nașpa, de nici gastrita și nici nervul șciatic nu le mai suportă, că de premenopauza care urlă pe toate vocile prin capul, sufletul și corpul meu nici nu vă mai vorbesc, o fi că ar trebui să dau oleacă cu tămaie ori aghiasmă, dar recunosc că mi-e cam frică să  nu produc vreun scurt-circuit, deci, alte daune,  sau o fi timpul trebui să-mi iau mătura, să fac o incursiune, să trăsnesc pe vreo doi ca să-mi descarc energiile, apoi să mă așez un pic să mă odihnesc și-apoi să mă întorc liniștită la viața mea de toate zilele. Aceea în care mă bucur de toate lucrurile, pentru că le accept așa cum sunt, aceea în care când nu înțeleg lucruri și oameni ori situații nu mai încerc să mi le explic și nici să le schimb, dar, pentru liniștea mea, și a lor, și-a obiectelor electrocasnice din jur, mă îndepărtez, în așa fel încât să trăim toți liniștiți și împăcați.
    Așadar, dacă ați fost loviți și voi de energii ciudate și ați știut cum să faceți sau cum să vă comportați, dacă aveți vreun descântec, urlat la lună nouă în noapte profundă, voodoo, apă sfințită sau alte soluții, eu sunt dispusă nu doar la ascult dar și la pus în practică!

Ce zic astrele despre sufletul pereche

Când eram eu mică și proastă, credeam că sufletul pereche aterizează în viața oamenilor într-o zi așa când lumea le era mai dragă și rămânea în aria personală fix cum zice fraza magică în toate filmele: “până când moartea ne va despărți!”  Acum să nu vă închipuiți că lucrurile s-au schimbat prea mult, și aici mă refer la faptul că nici n-am crescut, nici nu m-am deșteptat, dar am observat, între timp, adică în ultimii 30 de ani, că realitatea e un pic diferită, în sensul că Făt-Frumos nu există, în schimb sufletul pereche da, dar că de multe ori durează fix cât o partidă de sex bun. În acest sens, am observat și că astrele sunt de acord cu mine și că ne dau și indicații prețioase în acest sens.

Agonia Pământului

        Trăim judecând ce mănâncă, ce fute, ce face ori nu face celalalt. Cel de lângă noi. Cel de pe un alt continent. Cel de la munte. Cel de la mare. Cel bătrân și cel tânăr. Cel alb și cel negru. Bărbatul și femeia. Și asta n-ar fi chiar o problemă dacă ne-am limita la constatare, dacă am putea să acceptăm că toți, dar absolut toți, suntem oameni, deci  diferiți, avem gusturi, păreri, dorințe ecc diferite și că acest lucru este absolut normal! Din păcate, problema intervine atunci cand ne fute grija de capra vecinului, fie ea în context culinar, sexual, politic, social etc și începem să urlăm că modul nostru de a fi, de a vedea lucrurile și așa mai departe e cel corect, când începem să arătăm cu degetul spre ălălalt și să dăm cu pietre, ba mai mult să impunem propriul mod de a fi ca unicul „corect” pentru că puterea noastră de înțelegere e atât de limitată că nu dă voie să se flendure prin capetele noastre niciunui gând fugar de tipul că ceilalți ar trebui respectați indiferent de faptul că trăiesc ori gândesc diferit de noi, că modul și convingerile celorlalți de viață, chiar dacă diferite, atâta vreme cât nu fac rău celorlalți și umanității, ar putea fi la fel de „corecte” ca și ale noastre, că nu suntem buricul pământului și nici superiori Naturii, iar evenimentele din ultimii anii ne-o demonstrează cu vârf și îndesat, exact așa cum merităm,  că, în definitiv, facem parte din acest tot chemat Natură pe care trebuie să o respectăm și să o protejăm, conștienți și de faptul că aceasta e mutabilă și că sunt acțiunile noastre cele care vor crea viitorul pe care il lăsăm în ereditate urmașilor nostri.

August, lună de vacanță

Alors, oameni buni, ziceți-mi unde pleacă toate aceste persoane, cei drept mai puține decât în anii precedenți? Sunt ele oare aceleași care doar ieri se lamentau cu lacrimi de sânge, pretinzând „il reditto d’emergenza” de la guvern, pentru situația critică în care i-a adus pandemia?! Sunt ele oare aceleași persoane care-și urlau disperarea cu atâta jale că uneori îmi venea mai mai să le invit la masă?! Aceleași care au făcut economii la chirie și facturi, în sensul că nu le-au mai plătit, pe motiv de criză mondială? Aceleași care abia așteaptă un motiv să ceară drepturi fără să-și amintească de obligații? Și nu în ultimul rând, vor fi ele oare acelea care la întoarcerea din vacanță vor continua să-și urle durerea și disperarea pentru că n-au ce să pună pe masă ori n-au, din nou, cu ce să-și plătească facturile?

Decalog de „singletudine”

Fetelor, măritate ori nemăritate, mai mult sau mai puțin single, nu vă faceți griji, că pentru fiecare dintre noi există undeva bărbatul ideal, acela capabil să ne asculte și să ne înțeleagă. El costă doar în jur de 60 de euro ședința.

Atunci când fii-tu zboară din cuib

aș putea să scriu o carte, ba chiar mai multe, despre maternitate, despre Sebi, că pentru mine el e Sebi, oricât de mulți ani, și păr, și independență ar avea, despre cele bune și mai puțin bune, despre ce am trăit și câte am îndurat, despre cât am plâns și m-am temut, despre cât l-am privit și l-am ascultat, despre cât o s-o mai fac, despre istoriile noastre comune, despre oamenii care ne-au stat aproape, dar și despre cei care n-au fost în stare s-o facă, despre insuficiențe, despre tot ce n-a mers și despre tot ce a mers, despre faptul că să-l am, să-l cresc din 46 de cm până la omul care a devenit,  a fost lucrul cel mai greu, mai dificil și mai prețios pe care l-am făcut vreodată!

Covid free

Dacă în mod normal apelativele sunt: ma’, mather, mom, mama, lumina vieții mele, băi ce mă enervezi, madre, și alte câteva pe care nu mi le aduc acum aminte, de două zile sunt, cum vă ziceam «#covid free». Ba chiar mai mult : “covid free, acum poți să mergi la discotecă”. Și nu pronunțat oricum, ci din suflet, cu un soi de speranță, transformată în luminița de la capătul acestei perioade atât de dificile.
     Și el, Sebastian, a decis să-l facă, dar fiind mai tânăr, l-au programat în august. Înainte să continui, o să fac o incursione rapidă în istoria acestor ultimi și destul de chinuiți doi ani, ca mai apoi să ajung la momenul actual, cel al vaccinului, care, sper eu, să marcheze sfârșitul acestei perioadă dificile și începutul uneia noi mai bună, mai liniștită și mai cu speranță pentru toată lumea.

Portret

…femei care aproape ating jumătatea de secol, femei ca mine, femei ca tine, femei bune și mai puțin bune, femei pline de dragoste, de ură ori indiferente, femei care au făcut carieră ori ca cea din colțul străzii care întinde mâna la mărunții trecătorilor pentru o pâine, femei care s-au bucurat ori au suferit, în funcție de situațiile prin care au trecut, femei cu copilării și adolescențe întrerupte înainte de vreme, cărora le-a fost negată prematur o afecțiune fundamentală ori chiar dreptul fundamental la viață, femei cu familii distruse și răni niciodată închise în totalitate. Femei care au dat viață ori care s-au luptat cu tumori și au câștigat în fața răului, care trăiesc între premenstrual și premenomauză, care conduc, votează, cresc fii, care au învățat că timpul nu vindecă dar atenuează durerile, care știu să râdă, să se bucure de lucrurile simple, care știu să aprecieze natura și naturalețea și persoanele care le țin companie în drumul sinuos și deloc simplu numit viață.

Sexologisme

Piața albă, nu foarte populată la acea oră, nici de băștinași, nici de turiști, părea nemișcată sub soarele din ce în ce mai fierbinte. Pe o bancă, doi îndrăgostiți se giugiuleau dezinvolt, la terasa din spate un întârziat își bea fără grabă cafeaua de dimineață, o femeie și un bărbat, amândoi în jur de 60 de ani, cred nemți după culoare și cele câteva cuvinte purtate de vânt până la mine, fotografiau fericiți duomul. Doar bătăile clopotelor bisericii și cele două femei ce păreau că se fugăresc rupeau echilibrul acelui moment. Poate că tabloul nu mi-ar fi atras atenția dacă modul în care alergau, una la șapte metri distanță de cealaltă, n-ar fi fost însoțit de urletele celei din urmă, în dulcele meu grai matern: „unde pula mea fugi, fa, așa?!” Un rânjet instinctiv mi s-a întins de o parte și de alta a măștii. O, Doamne, cât îmi plac plac aceste expresii! O, Doamne, cât îmi mai place vasta arie în care vine utilizată această expresie și multitudinea de sensuri pe care o prinde în funcție de necesitățile fiecaruia.

Observații pe fundal comunitar

     Așadar, cam astea sunt unele dintre reflexiile mele, după luni și luni de observare a naturii umane și a modului în care, din punct de vedere psihic, individual, dar mai ales  în context comunitar, fiecare dintre noi a răspuns și s-a adaptat la această perioadă pe cât de dificilă, pe atât de fragilă, într-o societate așa-zisă avansată care oferă, cel puțin în teorie,  un model de creștere și de mobilitate culturală,  protecție socială celor slabi, și reduce, repet în teorie, inegalitatea, minimaliza efectele care au marcat umanitatea din toate punctele de vedere: social, fizic, psihic, economic…  N-aș putea spune că aceste reacții sunt determinate de ceea ce omenirea întreagă a trăit în această perioadă istorică sau e vorba doar de natura umana și at

Reacții

Despre reacții ce-as putea să vă zic?! Am condus prost  și am parcat bine, cam ca de obicei, m-am pierdut de 2 ori pe strazi, tot ca de obicei, am mâncat la restaurant pentru că așa am vrut, am băut apă multă pentru ca era foarte cald și-am luat o tachipirină preventiv, n-am băut alcool chiar dacă gâtul îmi cânta după un pahar de vin alb, m-am uitat după bărbați frumoși, am râs, am glumit și uneori m-am enervat. Cum vă ziceam la începutul istoriei, totul a decurs absolut normal, până și durerea din umăr de peste noapte o rețin normală. Chiar și ploaia cu trăsnete. În fond, suntem la mijloc de iunie. Recunosc ca mi-ar fi plăcut ca acest vaccin, atât de temut și atât de controversat, să-mi fi adus un plus de inteligență, de spiritualitate, de deschidere mentală, eventual doi ochi verzi și-un cur bombat, chiar și ceva nesimțire, dar la o analiză rapidă, vă zic că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Unicul care făcea ceva efect în sensul ăsta era plasturele pus pe locul unde mi-a făcut vaccinul, dar l-am pierdut și pe ăla când am făcut duș în dimineața succesivă.

E un miracol să dai viață!

E un miracol să fii mamă!
      E un miracol să te simți în acest mod. E un miracol să ai răspunsuri  la întrebări și când n-ai să ți le inventezi, să fii capabilă să explici ce-i bine și ce-i rău, ce-i corect și ce nu. Să protejezi, să ajuți, să strângi în brațe, să te sacrifici fără să  arăți, să răspunzi la întrebări fără să minți, să asculți fără să judeci, să ai încredere în timp ce inima iți tremură de frică, să accepți lucruri și situații de care nu credeai vreodată să fii capabil, să ai răbdare, să educi, să urmărești fără să deranjezi, să exiști fără să fii în plus, să găsești tonul și vorbele corecte, să conduci fără să forțezi, să nu rănești, să nu oprimi , să nu dezamagești, să nu mortifici. Să n-ai păreri de rău, să n-ai resentimente, să nu plângi, să strângi din dinți și să mergi înainte, rămânând în orice moment, în orice situație punctul fix, echilibrul, adultul, dur, fără frică și în același timp blând. Părintele. Mama.

Inteligența unui popor se poate stinge?

Mintea e o minune, se modifică și într-o direcție și în cealaltă, acceptând inacceptabilul. Gândurile, ideile, conceptele cu care te-ai născut, care s-au format și te-au format în timp, mor unul după altul nemaiputându-se materializa în cuvinte, nuanțe, ori conotații ce, în mod natural oferă mii de posibilități, mutilându-ți identitatea și distrugând propria realitate culturală. Mai mult decât atât, pierderea sensului limbii atrage după sine pierderea logicii, principiul bazilar al interpretării realității se evaporă în nimic, iar fără discernământ orice individ ori eveniment nu se mai distinge de un altul, pentru că în absența unui principiu care să stabilească adevărul și falsitatea, orice ipoteză are aceeași greutate, ceea ce, să recunoaștem, conduce la pierderea identității unui popor și implicit la pierderea inteligenței acestuia. Un popor fără inteligență, un popor format din indivizi ca prietenul meu de mai sus care nu respecta limba țării în care trăiește, dar nici pe cea a țării din care provine, dar care își permite să judece realități pe care mă tem că nici nu prea le înțelege, e un popor ușor de manipulat, atât de o Putere internă care vrea să-și impună propiile reguli, chiar dacă false, uneori letale, cât și de puteri externe care nu fac decât să-și urmărească propriile interese.

Început de sfârșit?! Voi ce ziceți?

     În concluzie, pentru că tot suntem la acest capitol, aș vrea să vă amintesc doar că acesta este un precis moment istoric, individuat în timp printre alte multe evenimente succedate în lungul meschinei istorii umane,  și la fel ca în toate celelate si in acest caz am senzația că, în sfârșit, omenirea se îndreaptă spre finalul acestui lung, dificil, dureros „moment”, e drept că sleiți de puteri și speranță și aproape impotenți, dar în același timp hotărâți să evităm masacrul și să luptăm până la sfârșit, pentru că natura umană e fantastică și pentru că destinul fiecăruia dintre noi e combinat cu destinele celorlalte miliarde de oameni, iar pașii din lungul vieții unuia sunt combinați cu miliardele de pași ai celorlalți, ceea ce îmi aminteste că nu suntem singuri si ca împreună suntem o forță, așa cum, și de data asta, realitatea o demonstrează. Deci, curaj, oameni dragi, suntem pe drumul cel bun!

Hristos a Înviat!

Tradiții minunate pe care, macar unele dintre ele, le-am păstrat și purtat cu noi: Vopsim ouă împreună și gătim bunătăți, ne spălăm pe față cu ou roș și purtăm ceva nou în fiecare an, pentru că nu contează unde trăiești, contează cum trăiești, așa cum zicea Ghandi, „cultura unei națiuni rezidă în căminele și în sufletele oamenilor săi”. Așa cum și noi, cultura și tradiția o purtăm fiecare pe unde ne-am oprit, și atât cât condițiile locurilor si vremurilor pe care le trăim ne permit.  

Apropo de cooperare globală

E trist să ne dăm seama că expresia „peștele de la cap se împute” e atât de adevărată! E trist să ne dăm seama că guvernele lumii, acelea care ar trebui să ne protejeze și să găsească soluții pentru umanitate, nu realizează un fapt atât de simplu: Că atâta vreme cât fiecare va juca de unul singur, virusul va continua să se extindă. Iar atâta timp cât virusul se extinde, niciunul dintre noi nu va fi în siguranță! Va omorî milioane de persoane și-n 2021. Și cine știe în viitor… Pentru că, oameni buni, dacă în 2050, un alt virus și mai grav va lovi umanitatea din nou, acest lucru nu-l vom putea numi nici calamitate naturală, nici pedeapsă divină. Va fi un faliment uman. Mai precis, un faliment politic!

Bisexual vs biromantic

În România anilor de dinainte de ^89, în care eu eram adolescentă, deci cu un milion de întrebări în cap în general și din care cel puțin vreo 800 de mii erau despre relații și sex, expresii de tipul #homosexualitate, #bisexualitate, metrosexualitate și alte etichete erau rostite cu rușine și voce basă – un fel de „piei satană că se ia” – și aveau un sens ambiguu, de cele mai multe ori greșit, pentru că adulții din familie nu vorbeau despre astfel de lucruri cu cei mai tineri – acum că mă gândesc, cred că nu vorbeau nici între ei – la fel cum nici cu ei, la vremea adolescenței lor, nu vorbise nimeni.

Ajun de Paște catolic

    Așadar, în această atmosferă, nici foarte calmă,  nici foarte fericită, azi, cu atât mai mult, aș vrea să urez tuturor dar mai ales celor care sarbătoresc Paștele cattolic, răbdare, speranță și multă pace în suflete!
     Auguri di una buona Pasqua, amici miei!

Străina

De ce majoritatea persoanelor emigrante sunt femei? De ce aleg Italia? Câți bărbați și copii își urmează soțiile și mamele afară? Ce simte o mamă nevoită să-și părăsească căminul? Fiii își învinovățesc mamele pentru că sunt nevoiți să crească fără ele? Cum sunt tratate femeile din est? La ce se așteaptă ele odată ajunse aici? Studiile și experiența le vin recunoscute? Dar meritele? Câtă suferință, durere și lacrimi există? Ce șanse să se reinventeze are o femeie străină de vârstă medie într-o țară străină? A meritat sacrificiul?

Stop violența!

Despre Laurette a scris toată lumea. Unii cu solidaritate, alții cu milă ori cu supărare, mulți cu furie, dar și mai mulți cu răutate. Foarte mulți o numesc curvă ori parașută de parcă acest lucru e o scuză pentru violența fizică, psihică ori de alt tip, alții își dau cu părarea ca și cand ar fi fost în aceeași cameră când s-au întâmplat lucrurile și mai toți o judecă de parcă ar avea dreptul. Constat cu tristețe profundă, ba chiar cu teamă și ceva silă ceea ce am devenit, ceea ce suntem, cu teamă, mai ales pentru că nu cred că e un fenomen trecător, cred că așa-i natura noastră, ipocrită, și cu silă pentru că dintre cei care-o judecă, cei mai răi, mai vehemenți și mai însetați de sânge sunt femei. Suratele Lorettei, acelea care, cine știe, într-o zi s-ar putea afla exact în aceeași situație. Bravo, doamnelor!

Varză… înăuntru și-afară

Așadar, văzând că sexualitatea dl. google mi-o definește cam așa: Eros, element foarte important, plăcere, satisfacție, dar cu condizia să-l faci cu cel care-ți place, trag concluzia că cea cu vibratorul nu se pune, chiar dacă îți place, că știm cu toții că oxitocina vine de la îmbrașisări. Acuma, după lectura matinieră, pot să spun că știu și de ce sunt varză dar și de unde vin bazele verzei din mine, și anume: de la incertețele existențiale în vecii vecilor nerezolvate, de la lenea de fiecare dimineață care nu-mi dă voie să alerg până îmi ies ochii și cad chilele prin vecinătăți și, cum altfel, de la covid, că doar el a închis sălile, ne-a acoperit fețele și futut viețile, cel puțin în ultimul an. Că, na, pe ceva sau pe cineva trebuie să dau și eu vina, deci pe vremuri și timpuri, că bărbat n-am, iar pe fecior-miu nu-mi vine că-i al meu.

La mulți ani, mamelor!

Închid ochii pentru a simți încă o dată efectul pe care-l au aceste cuvinte în sufletul meu, un val de căldură, dulce, maternă, blândă, îmi învăluie inima ca un balsam pentru toate rănile timpului, pentru fiecare durere, pentru fiecare suferință ori pentru fiecare lacrimă. Eu n-am știut să fiu mamă. N-am știut la ce să mă aștept și nici că un copil îți schimbă total viața.
…. Aș vrea să mai zic si că eu nu sunt o mamă perfectă și nici Sebastian nu este nici pe departe fiul docil care pare, dar că n-aș putea niciodată să fiu mai fericită de mama pe care am avut-o și de cea care am devenit.

Femeia

Condiția femeii a evoluat mult, mai ales în ultimii ani. Din cele mai vechi timpuri, femeia era considerată inferioară atât din punct de vedere fizic cât și intelectual, era exclusă din viața politică și socială, rolul ei era acela de a se ocupa de treburile domestice și de a crește copii. Nu avea drept de vot și nici dreptul de a-și exprima propria părere.
Timpul, lupta și sacrificiile, de multe ori umane, a unora dintre predecesoarele noastre au schimbat mult situația femeii în zilele noastre: #Femeia a obținut egalitate în drepturi, cel puțin pe hârtie!

Drumul spre iad e presărat cu intenții bune…

Acum că mă gândesc, aș putea să dau vina pe moral, că m-am trezit cu el la pământ când am văzut că iarna în dimineața asta a înlocuit din nou primăvara iar griul lumina, aș putea să vă spun și că să nu faceți ca mine, dar n-am niciun drept si aș mai fi și ipocrită. Așa că o să vă spun doar că fiecare știe mai bine ce trebuie să facă ori ce trebuie să mănânce, că e greșit să judecăm farfuria vecinului, că admir mult pe cei care au voință, că din când în când nu-i o crimă să-ți bagi picioarele în teică dacă sănătatea îți permite, că mâncatul e una dintre puținele plăceri adevărate ale omului în această viață, că să mănâci nu e o rușine, că corpul tău e doar al tău și atunci cand îți place dar și când nu-ți place, că să ai câteva chile în plus nu-i o culpă imperdonabilă și nici indice de nesimțire, că nu toate avem norocul să devenim milf, și că, în fond, niște carne ici-colo prin locurile esențiale n-a făcut rău la nimeni, dimpotrivă…

Pe arătură

Vântul cald de început de martie, drumul de țară și arăturile pe care le strabat cu plăcere incomensurabilă, parfumul de pământ reavăn și mirosul de fum de frunze arse nostalgie a copilăriei mă umplu de o bucurie de nedescris. De libertate și de pace! De împăcare! Cu mine însămi, cu toți ceilalți, cu universul întreg. Cu starea de fapt a lucrurilor… Pentru că sunt ăstea adevăratele momente importante ale vieții, cele simple, care fac să îți dea sufletul pe afară de fericire….

Rugăminte

Azi vreau să mulțumesc tuturor celor care citesc ce scriu, pe diverse pagini ori aici pe blog, celor cărora le place dar și celor cărora nu le place, celor născuți Gică-contra, că și ei sunt oameni, celor care-mi scriu două vorbe de apreciere, chiar si negative, mai ales negative, pentru că, în fond, e mult mai dificil să citești ceva ce nu-ți place, celor care-mi condivid rândurile, sub formă de materiale întregi sau le dau mai departe pe bucăți, cu copy-paste, pentru că, evident, și asta e o dovadă de apreciere. Și totuși, pe aceștia aș vrea să-i rog să scrie întotdeauna sursa și să utilizeze ghilimele, că sunt semne foarte prețioase, atât de prețioase că-s capabile să vă salveze curul la nevoie, vă zic eu, că lucrez de mulți ani cu ele și știu,

De Mărțișor

La „magazinul de români” din corso Grossetto, lumea azi nu se mai înghesuie doar la mici, afumatură, varză murată și leuștean. Se înghesuie la mărțișoare. Între legendă, tradiție și poezie, firul alb-roșu, simbolul vestitor al primăverii, despre care se crede că ar putea avea origini daco-tracice la fel de bine cum ar putea caracteriza victoria și vitalitatea romană, își poartă azi poveștile carpatine în toată lumea. Pentru că în oricare loc din lumea asta mare, unde a călcat vreodată picior de român, acum există sarmale, există Busuioacă de Bohotin, există cozonac, există leuștean și există #Mărțișor!

Sensibilitatea ruginește?

Cât timp putem să ne ascundem de noi înșine și de ceilalți? Ce se întâmplă când îți dai jos rochia lucitoare? De câte ori avem voie să comitem aceleași erori? Chiar putem să învățăm din propriile greșeli sau să încercăm să trăim tot ceea ce n-am avut curajul să trăim vreodată? Și dacă da, atunci când se va întâmpla? Când expresia „prea târziu” înseamnă chiar „prea târziu”? Când nu ne va rămâne nimic decât conștiința atroce că motivul suferinței proprii suntem noi înșine?! Demni titulari de eterna noastră insatisfacție? Și, readucând în discuție sensibilitatea, credeți că, după ani în care am ținut-o ascunsă, există riscul de a o regăsi ruginită? Sau, și mai rău, de a nu o mai regăsi?

Francezul

Alors, rațiunea îmi urla disperată să fug, din păcate toate celelalte părți ale corpului îmi urlau să rămân. Și cum rațiunea n-are nimic de a face cu hormonii, am rămas. Și uite-așa, de la o zi la alta, realitatea mea s-a franțuzit vertiginos, pe tonuri grasiate de franceză de nivel scolastic, îmbogățită cu italiană și pigmentată cu română, mai întâi timid în scris, apoi în convorbiri la telefon, și mai apoi în videochemate lungi că, na, doar tehnologia secolului XXI ne-o permite. De la expresii de tipul „bonjour mon amour” et „je t’aime” care mi-au deschis toate diminețile pentru vreo cateva luni, și griji simple dar primordiale cotidiane ca „Tu as mangè, mon tresor?” , într-un timp relativ scurt a trecut la concepte complicate ca: „Tu complètes ma vie tu donnes confiance en moi tu es celle qui me donne la force de croire et de continuer” – exact așa fără semne de punctuație, dar ce mai contează o intonație în fața la atâta sentiment – planuri de viitor și lungi poezii pline de amor, pe care n-o să vi le scriu doar pentru a evita riscul de diabet.

Agățatul pe net între două culturi diferite

…între acești masculi de culturi diferite dar nu foarte zace o veșnică rivalitate, cine știe, rămasă poate moștenire chiar de la Traian și Decebal. Bărbații românii pe bărbații italieni îi numesc „broscari” ori „macaronari” și spun despre ei că nu sunt destul de bărbați, o fi pentru că nu dau cu pumnul în masă ori pentru că ajută la treburile casei; italienii despre români, în schimb, că beau mult și sunt violenți, dar recunosc că sunt buni meseriași. Fie zis intre noi, eu credeam că femeile sunt bârfitoare…

Intre a fi sau a nu fi

Posibilitatea de a pendula între două lumi atât de diferite e normal să ne umple de curiozitate: de o parte o lume reală, tridimensională, gestuală, atât de puternic caracterizată de contactul fizic, de mirosuri, de carne, iar de cealaltă, o dimensiune nouă, aceea a imaginației, liberă, incertă, intrigantă și in același timp atât de incompletă. În fața tehnologiei, așteptările se transformă, realitatea virtuală impune limite ce dau siguranță și fac imaginația și fantezia să iasă la suprafață și să exprime emoții, un alt fel de emoții, diverse de cele fizice.

“Io non so parlar d’amore”

Iubirea e cotidianitate, e transparență, e libertate, e altruism, e prievilegiul de a simți încă în ciuda tuturor obstacolelor dar, în același timp, e acceptare, suferință, compromis, condividere, umanitate…

Sebastian cu Bob Marley

Daca e luni e Sebastian! Sper ca n-ati uitat: in seara asta, 76 de ani de Bob Marley con USV Sound System! Altfel spus, intalnire cu Sebastian, peste cateva minute, de la 21.00 la 23.00, la radio banda larga RBL Torino-Berlin! Ca de obicei, click pe link si-apoi play https://rbl.media/it/
Auditie placuta!
P.S.: V-am zis ca Sebastian e fii-miu?! Cred ca da! De fiecare data

Siamo quello che dobbiamo essere

In questo dramma che chiamiamo vita, ognuno ha il proprio ruolo, anche se la maggior parte di noi arriva alla fine senza sapere esattamente quale è stato il suo. Qualcuno ha la parte romantica, in tanti fanno la parte della vittima e altri, pochi, quella comica. Ma perché il dramma sia convincente, non mancano mai il buono è il cattivo. Soprattutto se crediamo che il cattivo è sempre l’altro.

40+

Viața e scurtă , nu-i timp de dat cu stângu-n dreptul, ci mai degrabă de dansat, nu importă cu ce fel de pantofi o faci – eleganti, clasici ori moderni, sau cum te privesc ceilalți, important e să fie confortabili și de calitate, să te simți bine în ei!

#Sexologisme

…ziceți-mi voi, doamnelor, vă vedeți într-o conversație romantică cu bărbatul vieții voastre de tipul: draga mea, ce zici, m-am gândit să trec mai pe seară să-ți tencuiesc scorbura… Sigur, dar vezi, că după ce termini, aș avea nevoie să-mi dai și cu bidineaua și, dacă nu-i prea mult pentru tine, iubirea mea, nu uita să bagi un lemn în foc că mi-ar plăcea ca mielul să stea la căldură…Ah, uitam, înainte să pleci, te rog, bagă și porcul în cocină, ca m-am săturat să-l fugăresc în fiecare zi cu biciu’.

“Macii” Issabelei, la Torino

“Încă nu stiu sigur” ce o să vă scriu despre ei, ” știu doar” că “Macii” , împreună cu “o îmbrățișare de departe”, au ajuns și în Italia, mai precis la Torino, la mine! Mai știu și că sunt fericită pentru asta!
240 de pagini de scolărească, de adolescență, de tinerețe a vremurilor mele, și a tuturor celor născuți cam tot “pe-acolo”, împletită, cu o uluitoare ușurință de autoare, cu gândurile adultului din prezent, colegi de generală de ieri transformați de timp în prieteni de azi, o paralelă între trăiri, frământari, întrebări adolescentine și explicații, ba mai mult – răspunsuri ale maturității de azi.

Ce culoare e azi?

Otto Abetz, nazist: «[Guernica] Dumneavoastră ați creat această oroare, maestre?»
Pablo Picasso: «No, e opera voastră!»
Tu din ce zonă ești? Cea galbenă. Dar tu? Cea roșie! Ah…
Apropo, ce culoare e azi?

Horror vacui, amor vacui

…Scenele politice ale lumii poartă atenția umanității în altă direcție. Că dacă nu mai avem teatru, măcar să avem circ. Din spatele interdicțiilor actuale, ne spunem părerea despre democrație. Regele e mort, traiască regele! William Shakespeare zâmbește îngăduitor. În fond, despre ce credeți că vorbea în tragediile sale… Nebunia e un dar magnific, eliberator, păcat că rămâne întotdeauna o frimitură de umanitate, un sentiment de vinovăție, un rest de luciditate. De frică. Uneori chiar de dragoste.