Zilele de vacanță trec întotdeauna prea repede

     Aerul dimineții era rece, curat, și ne ardea obrajii. Îmi amintea un pic de Crivățul de pe faleza Tulcei. Ne luasem la revedere de la băbuța ciufută, mulțumind din pură educație și ieșind în grabă pentru micul- dejun.  Am fi putut rămâne în restaurantul hotelului, dar atitudinea doamnei pe tot parcursul sejurului nu ne convinsese, așa că am preferat să încercăm unul din barurile ochite din mers ieri seară. Terasele aveau scaunele acoperite cu blănițe și pături colorate cu care să-ți încălzești genunchii și spatele, cafeaua emana un parfum și gust spectacular de o beai cu toate simțurile, iar briochele, după ce băloșeai până-ți venea rândul, ți se sprijineau  mai degrabă în suflet decât în stomac.

Ipostaze

Mă cățăram pe un gând
Pierdut în nuanțe de gri
Într-o minte ascunsă
În propriile labirinturi.
Daca era al meu, ori al altcuiva
Nu știam. Și nici de unde pornea
Ori unde voia să ajungă.
Nu-i vedeam limitele,
Unde într-adevăr purta.
Pentru că nu mă mai interesa…

Devenisem eu însămi gând
Pierdut într-un alt gând,
Înaintarea îmi era anevoioasă
Pentru că luciditatea îngreuna calea
Colțurile-i tăioase
Intrau dureros în carne
Dar, în contrast cu așteptările,
Produceau o ciudată mântuire…

În această vale de lacrimi,
Viața, gândul nu mai există.
Nici sufletul nu mai suferă.
Totul se rezuma la tăcere.
Una transparentă.

Ridică-mă la cer…

   Ne continuăm plimbarea printr-un peisaj de poveste, coborât parcă din vederile de sărbători de iarnă, pe care, să fiu sinceră, de mult nu mi le mai aminteam în acest fel. Cuvintele îmi sunt puține și sărace iar imaginația incapabilă să descrie realitatea, frumusețea locului, și trăirile noastre. Albul prea alb, aerul prea curat iar crestele înzăpezite, pe care le privisem cu jind în fiecare dimineață pentru prea mult timp de la înălțimea celor șapte etaje unde locuiesc, le simțeam acum sub tălpi și unicul gând era cum să fac să opresc pentru o clipă, lungă clipă, infinită, magică, timpul în loc.

Cuvintele au o imensă greutate

  V-ați gândit vreodată ce efect poate avea un cuvânt în sufletul fragil de copil? De adolescent? Femeie? Unui bărbat? Unui bătrân? Grasule, curvo, negrule, babo, handicapatule, falitule, anorexico, frigido, mongoloidule, poponarule, cățea, retardatule, criminalule…

Nu, n-am ales eu să fiu single

    Din oglindă mă privea o față liniștită, întinsă bine de multele ore de somn. Aproape 50 de ani. Femeie. Viață simplă, liniștită, cu necesități puține. Single. Nu pentru că așa aș fi ales. Specific asta pentru că în ultimul timp avertizez astfel de întrebări, vreau să zic mai des decât de obicei, chiar prea des, cu conotații contrarii: ori sunt victimă ori am vreo vină mare pentru această stare de lucruri.
      O să spun câteva lucruri în merit, evident, în ceea ce mă privește, că nu pot și nici nu vreau să vorbesc în numele tuturor femeilor single din lume, și asta pentru că suntem diferite și în consecință simțim diferit, indiferent de mințile străluminate, peste care dau din când în când în diverse moduri, care își închipuie că știu trăirile femeilor din diverse faze ale vieții acestora, single ori nu.
   Așadar: Nu, nu m-am trezit într-o dimineață zicând „Eu de azi vreau sa fiu single pentru totdeauna!”

Viitorul e rapid, sigur, economic…

Un teatru mare cât o lume întreagă, la orizont de răsărit de soare, iată ce văd  eu de la înalțimea a 7 etaje, de la geamul unui balcon dintr-o bătrână, uzurată, țară, o scenă strălucitoare de-ți ia ochii, în care toți recităm o parte. La fel cum toți plătim pentru această comedie, chiar și cei care nu recunosc, dând vina pe unicul eternul vinovat pentru toate relelele, Statul, fără să ne treacă prin cap că Statul suntem, de fapt, noi. Noi toți.

Iubirea de sine

      În fiecare om pe care l-am iubit cu toată ființa – bărbat, copil, frate, prieten, nu era decât nevoia mea disperată de iubire pentru mine însămi. Mi-a trebuit timp și experiențe dure de viață ca să înțeleg acest lucru. Mi-a trebuit răbdare și acceptare, inconștiență, ca să merg mai departe, ca să accept un proces lung plin de furie, suferință, victimizare, autocompătimire ecc și mai apoi de iertare, la capătul căruia, am înțeles că nu e vina mea pentru toate relele omenirii, că responsabilă sunt doar de acțiunile mele și, într-un fel, de cele ale unicului om pe care l-am purtat în această lume nebună, fără să-i dau dreptul să aleagă.

Gripa

E prima dimineață în care mă trezesc cu creierii aproape limpezi, neacoperiți de diverse si dureroase straturi de muci. Ultimele reminișcențe alunecă neputincioase pe osul frunții în jos spre nasul cât o pătlăgică crăpată. Am fața aspră, buzele arse de febră, părul gras, put și-mi simt burta goală. Cred că am slăbit. Mi-e foame. Mama zicea că-i semn bun. Dau o raită în bucătărie. Următoarea raită cu siguranță e în baie. Mă întorc în dormitor, arunc sacul de servețele și hârtie igienică adunate în jurul meu în ultima noapte. Trebuie să schimb cearșafurile. Deschid ușile balconului. Soarele inundă camera mare cu miros de spital. Mă dor ochii. Glastrele sunt goale. Trebuie să cumpăr flori. Mă așez pe marginea patului. Îmi privesc confuză laba piciorului drept cum se bălăngăne într-un du-te vino fără sens.
Încet-încet, fără șocuri bruște, încep să mă simt din nou om. De fapt, doar încep să mă simt. Dar pentru azi e dejà mult…

Un Început Perfect. Perfect de Imperfect.

    2022 a fost un an greu. Cu pierderi. Cu schimbări. Și multe altele. S-a dus și el.  La fel cum se duc si oamenii. Ca cel de dinaintea lui. Și cel de dinaintea dinaintea lui. Pentru că ăsta-i rostul lucrurilor. N-o să vă plictisesc cu cronica unui Crăciun și Revelion făcute între o tură de muncă și alta, cu greutățile emotive, cu tensiunile, cu frici și lacrimi, cu oboseala care pare să crească proporțional cu trecerea timpului, cu frustrările nerezolvate depășite de evenimente, cu noduri amare ce ne stau în gât la toți și peste care înghițim în sec și mergem mai departe, cu responsabilități crescânde, cu diagnostice neacceptate și farfurii încă nespălate. O să zbor ușor, în schimb, peste cotidianități, pentru a accepta cu ușurință ceea ce nu mai am, pentru ca să pot să mă bucur din plin de ceea ce încă am. Conserv cu gratitudine, exercițiu util și necesar, pe care îl recomand tuturor, devenit în timp obișnuință, lucrurile frumoase, situațiile fericite, căldura, bunătatea, oamenii buni, prietenii, sinceritatea. Toate cadouri prețioase.

Grazie. Grazie. Grazie.

“Il giorno più bello? Oggi.

L’ostacolo più grande? La paura.

La cosa più facile? Sbagliarsi.

L’errore più grande? Rinunciare.

La felicità più grande? Essere utili agli altri.

Il sentimento più brutto? Il rancore.

Il regalo più bello? Il perdono.

Quello indispensabile? La famiglia.”

Un An Nou bun. Sănătos. Fără kacaturi și complicații inutile. Așa doresc eu să ne fie!

Eu am rămas acasă. Liniștită. Nu vorbeam. Nu-mi trebuia. Nimic. Pentru că nimic nu-mi lipsea. Acesta era sentimentul. Chiar si Umanitatea, pentru o secundă magică, îmi părea întreagă. Nouă. Dintr-o dată, nici ei  nu-i mai lipsea nimic. Toate lucrurile care-și pierduseră farmecul în ultimii 2022 de ani își reluau splendoarea începuturilor, aceea din primele zile, abia ieșite din mâinile lui Dumnezeu. Apa, femeia, pâinea, stelele retrăiau prima zi a misteriosului izvor de viață, în timp ce rostul divin al lucrurilor pe Pământ ne reprindea în vârtejul său cotidian.
     Fie ca magia renașterii să ne ilumine viețile, sufletele și calea. Fie ca Noul An să nu se prezinte atât de cinic încât să ne dea ce merităm – că ar fi jale generală pe Pământ – ci mai degrabă tolerant , pentru a ne oferi ceea ce avem nevoie. La fiecare dintre noi și la toți împreună. Pentru că fix așa trăim. Împreună.
    Așadeci, un An Nou bun. Sănătos. Fără kăcaturi și complicații inutile. Că așa doresc eu să ne fie!

Pace nella vita e nel cuore, amici e nonamici! 

     Nessuna cultura è migliore di un’altra. Inutile complicare il mondo, la questione è molto semplice: Sono solo diverse. Così diverse che tante volte non si riesce a tollerarsi, a comprendersi. A  convivere. E solo quando capiremo una cosa basilare come questa, cioè che basta accettarsi, staremo davvero meglio. Tutti con tutti. Con gli altri e con noi stessi. Fuori e dentro noi stessi. E allora e solo allora scenderà un po’ di pace  nell’animo umano e, di conseguenza, sulla Terra, la nostra casa, unica che abbiamo e, senza vergogna,  con il nostro orgoglio, ignoranza e cattiveria bruciamo.
    Vi auguro feste buone, tranquille. E di mangiare bene, bere e scopare. Ma soprattutto, vi auguro Pace. Molta Pace nella vita e nel cuore, amici e nonamici! 

49

     O melancolie nebună de legat îmi gâdilă un nerv deja sensibil la gândul că mai am doar un singur pas până la jumătatea centenarului care își face loc perfid printre celelalte preocupari mai mult sau mai puțin demne de luat în seamă ce-mi bântuie existența aproape pașnică. Simt într-un fel dureros, pe care n-aș ști să-l descriu cu exactitate, cum timpul mi-a zburat cu o viteză incredibilă, printre evenimente, întregi anotimpuri ale vieții, ere existențiale începute și concluse: fericiri, tristeți, iubiri, prima di Sebi și după Sebi, bărbați, experiențe, prieteni, goluri și preaplinuri, beții, glume proaste, kilograme în minus, kilograme în plus, călătorii, experiențe, cărți de viață, pagini de ziar. Un mozaic care nu seamănă cu nimic din ceea ce vreodată am visat pentru mine. Concept la care, abia conturat, simt cum viața își cere partea, deci timpul înapoi. Cred că se referă la acel timp pe care n-am avut când să-l trăiesc. Acel timp care mi-a luat-o întotdeauna înainte. Acel timp a cui simt disperarea tânguielii cum urlă prin fiecare celulă: Redați-mi vremea înapoi! Redați-mi viața înapoi! Redați-mi tot ceea ce îmi aparține. Măcar o parte. Vă rog!

Visul  

Am dormit vreo 16 ore, cu mici întreruperi pentru necesități de mâncat, băut, pișat, mesagiat cu fecior-miu care a plecat la Roma în noapte adâncă cu deszăpezirea înaintea lui și ninsoarea după el. Am deschis ochii puțin înainte să-mi sune ceasul, mai precis alarma de 7, dintr-un vis în care se făcea că mă aflam într-un prezent liniștit, calm, bun, dar cu oameni din trecut. Unii adevărați. Alții inventați. Un bărbat mă ținea de mână. Nu-l mai văzusem niciodată, nu știu de ce-mi părea atât de cunoscut. Era tânăr. Și foarte curat. Aproape transparent de curat. Erau și flori. Multe flori. Și dragoste. Așa de multă dragoste că părea o pâclă-n aer. Ciudat era că nu mă sufoca. Asa cum toată viața m-am temut. O simțeam fizic ca pe un sirop de flori de tei în vine. Mă gândeam c-am murit. Și-am ajuns în Rai. Ciudat și că nu mă temeam. Așa de bine-mi era.
Prin ușa întredeschisă între zi și noapte, însă, simțeam cum își făcea cale spre conștiința amorțită în cuibul acelui moment cald și plin de bine, grija, rază a lucidității pentru o clipă adormită, pentru cel aflat pe drumuri. Un pic confuză, suspendată între două lumi, întind mâna spre tehnologia lăsată la încărcat pe noptiera de la capătul patului, hotărâtă să elimin spațiu, timp și griji ce-mi umbreau dimineața pentru cel care, poate, pentru mine, unicul liant între visul unei lumi mai bune și realitatea celei existente.

De Crăciun fii mai bun

Privirea continuă să urmărească  o frunză ruginită ce pare să-și dea ultima suflare odată ajunsă pe trotuarul înghețat, ca și când ar fi fost cel mai important lucru de făcut pe pământ în acel moment. Simt cum asfaltul alunecos se lamentează înfundat sub bocancii greoi, ca un ecou al timpurilor. Al celor apuse. Dar mai ales al celor actuale. Al durerii colective. Al suferinței individuale. Pentru că există întotdeauna un punct exact,  într-un moment anume, fix, prezent, în care ne dăm seama că responsabilitatea colectivă este suma tuturor acțiunilor individuale. Un moment dureros, prea greu pentru a fi purtat pe propriii umeri și al carei greutate omenirea o descarcă  în singurul mod pe care îl cunoaște, aruncând vina proprie pe celălalt. Ori pe istorie. Ca și când Istoria n-am fi noi. Toți. Niciunul exclus.

H 6,00

La răscruce de timpuri,
Ochiul lunii scrutează atent
Visurile unei specii pierdute
Într-un somn lung, dolent.

Natura nemișcată freamătă
Pentru că oasele o dor
În tânguirea lumii suferinde
Născută mă tem
Dintr-o pană greșită
Într-un moment corect.

Acel moment
De nevoie disperată
Incis în venele posterității
Pe zăpada intactă.

Un vis despre ce ar fi trebuit să fie
Un coșmar despre ceea ce e.

Clementă, întreagă, rotundă,
Luna își plimbă mila
pe alte meleaguri
Unde chiar speră să dea peste
Buricul pămâtului – omul
Mai bun, mai blând, mai conștient.

Lăsând plăcerea sadică a deșteptării
În mâinile unei entități miraculoase
Apuse ieri
Doar ca să ne trezească azi.

Să te fut, normalitate

      Îmi plăcea și cum mă simțeam în această dimineață, în care singurele griji par a fi doar lipsa sucului natural pentru că am terminat portocalele și spălatul părului. Îmi dau seama exact în acest moment, adică acela în care decid să-mi beau cafeaua în pat, că să încerc să țin busola orientată mereu pe roata decenței e o activitate extenuantă, și că  tocmai de aceea e necesar ca măcar din când în cand să mă abandonez, să iau o pauză de la normalitate, să-mi dau voie să cad, să greșesc, să fiu slabă, proastă, incorectă și dezagreabilă, pentru ca mai apoi să-mi dau posibilitatea să mă rușinez de toate acestea fără ca nimeni să-și dea seama, iar în felul acesta să-mi plâng adevăruri doar ale mele și doar de mine știute într-o mare de atât de multe minciuni.

Cucurrucucú

Vă invit deci, să nu mai stați cu mâinile în cur și să treceți împreună cu mine la a face un inventar dacă nu exhaustiv măcar instructiv a unor expresii pentru unii mai puțin cunoscute, mai ales copiilor noștri, carora, prin fluidizarea și simplificarea limbii, îmi dau seama, că li s-a eliminat o parte pe cât de complexa pe atât de frumoasă a acesteia.
       Alors, dragi mei, contingenți sau nu, e important să ne ajutăm copiii cu mândrie în suflet de român să înțeleagă că:
– a cădea în cur înseamnă, de fapt, a fi uluit
– a sta pe cur  – a ezita
-a sta în cur – a te aseza pe ceva, a nu mai sta in picioare
– a te mânca în cur – a provoca
– a da din cur – a atrage atenţia
– a da cu curul – a face sex
– a te durea în cur – a fi nepăsător
– a te trage pe cur – a te eschiva
– a sări de cur în sus- a te enerva
– a pupa în cur – a linguşi
……………..

“Cosa indossavo?”

„(…) Ricordo anche
cosa indossava lui
quella notte
anche se
in verità
questo nessuno
lo ha mai chiesto…”

Este o diferență substanțială între a accepta viața și a încerca să o trăiești

Îmi apare clar faptul că lucrurile se schimbă cu sau fără consensul nostru, că evenimentele nu ne cer permisiunea să se întâmple, că viețile altora nu ne așteaptă pe noi, la fel cum timpul nu are nevoie de aprobarea noastră ca să treacă. Înțelegerea acestor lucruri îmi dă certitudinea că nu întotdeauna e vina mea pentru nefericirile lumii în general și a celei proprii în special. Lucru care, recunosc, îndulcește mult colțurile tăioase ale vieții.
   Și tot în acest context, la un moment dat, am înțeles că  este o diferență substanțială între a accepta viața și a încerca să o trăiești. A încerca să schimbi acolo unde nu îți place, chiar și din bine în mai bine, riscând, greșind, cu un pic de curaj și de inconștiență, fără să te aștepți ca totul să fie perfect ori corect. Pentru  că viața poate fi în multe moduri dar nu perfectă și de cele mai multe ori nici corectă.

O fi de bine, o fi de rău?!

M-am gândit să mă dedau la activități salutare. Un pic de sport, carne puțină și doar albă, mâncare, dacă  nu mai puțină, măcar mai sănătoasă, fără pufuleți, frișcă, afumături și alte de-astea… Totul însoțit de un pic de meditație, un pic mai  mult de fapt, ca să pot să trec peste momentele dificile în care, spre exemplu, visez cu bale la o halcă la grătar în sânge, stropită din abundență cu vin roșu. Deci, gând minunat, deși teribil, aș zice, când simt cum îmi urlă organismul după o bucată de carne. De mâncat, nu de lucrat. Ca să fim înțeleși…. Sunt curioasă cât mă ține, că am senzația că  de fapt mă încearcă criza de dinaintea celor 25 de ani pe fiecare picior. Nu de alta dar toate dietele mele de până acum au început dimineața și s-au terminat pe la prânz. O fi că de aceea, pe aceasta am numit-o perioadă salutară. Și care tare mi-aș dori să dureze măcar pănă la sfârșitul lunii dacă nu-i prea mult să-i cer psihicului să reziste până la Crăciun. O fi de bine, o fi de rău?!

Da. Nu. Ne vedem. Sunt bine, fată!

Asadar, mă mai uit la ceva ca-i aproape weekend, și eu în weekend cum ziceam, îl văd doar în „filme”, că doar e el vedeta vietii mele, apoi luni sunt mai norocoasă că e zi de radio si-l aud, marți-miercuri-joi și vineri, cu alte brume de noroc, la telefon, că îmi si răspunde uneori, în rest ne scriem, eventual monosilabic, cam așa: da, nu, poate, și eu, n-am șofer, caut furgon, ai văzut câtă lume, ma’!, am peste 3000 de vizualizări!, luna asta o sa fiu mai liber, ne vedem, promit, da, ma’ , da! sunt, bine, fată! Că așa îi zice el lu’ mă-sa, fată.
Nici cu mituitul nu îmi merge, că tre’ să recunosc că am încercat, dar nimic, că se vede treaba că ăsta-i singurul copil tembel care refuză banii de la mă-sa, motiv pentru care am trecut la alte șantajuri emoționale, spre exemplu, acela cu daca nu ne vedem o dată pe saptămână, mă mut aproape de tine”, că, să știți, mamelor, și rămâne între noi, merge întotdeauna.

1 Noiembrie

   Mergea încet, cu pași blânzi, asumați. Îi știți? Aceia calmi, unul în spatele celuilalt, fără grabă, care-ți dau mai multă satisfacție decât orice cursă pe care viața te-a făcut s-o alergi. Două lacrimi de ploaie îi șiroiră pe obrazul drept. Apoi mai jos. Le privea cum se transformau într-o pată de culoare mai închisă ce se întindea cu fiecare picătură pe blugi în josul genunchiului. Zâmbi. Îi plăcea ploaia. Îi dădea senzația de curățenie. Iar pământul secolului 21 avea nevoie de multă curățenie.
    Erau puține lucrurile care-o impresionau. Vârsta îi alegerise sensul de responsabilitate. Drumul îi devenise mai lin, nu mai trebuia să demonstreze nimănui nimic, acum putea să se distreze fără frica de a se împiedica, de a aluneca. Învățase să fie clementă cu ea însăși, cu greșelile proprii și a celor pe care-i iubea, pentru că viața îi oferea în sfârșit o viziune diferită a lucrurilor, a lumii. Una mai colorată, diferită de cea alb-negru pe care o avea în tinerețe, mai comprensivă, mai puțin extremistă. Se plăcea mai mult și se lua mai puțin în serios, râdea mai mult, iar criticile n-o mai interesau. Nu putea să placă tuturor, nici nu voia. Iar înțelegerea acestui lucru îi adusese multă împăcare cu sine. Dar mai ales cu lumea externă.

Cum ai depășit momentele de anxietate? Dar pe cele de depresie?

   Nu le-am depășit. Le-am acceptat. Când m-am prins că mă depășeau ele pe mine. Dar am avut nevoie de timp. De mult timp. Mai ales ca să le recunosc. Pentru că eu credeam că să te simți rău era normalitatea. În România anilor 90, acest tip de suferințe nu era pentru săraci. Anxietatea, depresia erau un fel de boli la modă pe care oamenii săraci, așa ca noi, nu și le permiteau. Se vorbea încet despre ele și se arăta cu degetul. Auzeai câte un „Săracul!” spus cu frică să nu se ia și nu cu compasiune. Eram frustrați, temători, ne înecam fricile în băutură multă și ieftină, fără să ne dăm seama de ce lumină spectaculară purtam în noi, trăiam între o beție și-o mahmureală, sperând că, în vreun fel, viețile noastre se vor îmbunătăți, iar suferințele vor pieri. În fond, sunt acestea cele două puteri care-l fac pe om să meargă înainte: speranza și inconștiența.

Trăiască lenea, trăiască viața. Cu florile, minunile, defectele și tot restul ei!

Cobor liniștită din gânduri, îmi trag pe mine o pereche de blugi aderenți, așa cum au devenit toți blugii mei în ultimul timp, o maletă care-mi scoate în evidență formele, adică burți, țâțe, cwr, gușă ecc, toate ale mele, crescute cu greutate și cheltuială, și de care-s mândră, zâmbesc în oglindă a doi ochi vii și-o față ghidușă, pe care nu întotdeauna mi-o recunosc așa cum prin nu știu ce miracol se întâmplă azi, salut florile și ies. E sâmbătă. E toamnă. Și încă soare. Și oră de prânz. Și-mi place cum mă simt. Și presimt că o să-mi placă și mai mult în fața unui menu ales la fața locului și un pahar de vin. Nimic mai mult decât un promo pentru diseară când sper să ajung la un eveniment organizat de iubirea mea, alias Seba, omul care a dat întotdeauna un sens vieții mele.

Era ceață, era soare, era duminică de toamnă

    Îndepărtându-mă, printre pași repezi schiopătați, nu reușeam să mă gândesc decât la cât de puțin are nevoie un om ca să-și schimbe felul în care se simte și cât de mult acest lucru înseamnă atunci când se întâmplă. La cât de mult influențează viețile noastre nevoia viscerală de a ne simți aprobați. Frumoși. Buni. La cât în realitate suntem noi înșine și cât suntem ceea ce alții vor să fim. Dacă valoarea unui om e imutabilă ori vine stabilita in baza mediului din care face parte și pe care un pic îl alegem iar un alt pic ni se întâmplă. Dar și dacă valoarea umană individuală ține în vreun fel de dragoste. De seducție. De admirație. De bunătate. De generozitate. De durere. De armistițiu. Cu lumea întreagă. Cu tine însuți.

Cum să te faci de căcat în fața fiului tău de 25 de ani. Și nu numai

   Și cum mergeam noi așa agale pe trecerea de pietoni, corecți pe verde, simt cum glezna dreaptă începe să aibă o viață a sa proprie și să facă niște piruete complexe și sofisticate, la care restul corpului, neantrenat, nu reușește cu niciun chip să i se adapteze, motiv pentru care răspunde cum poate, facând instinctiv și el niște mișcări, ciudate, chinuite, acum aș zice disperate, se rotește, se svârcolește, ca și sacoșa din mâna dreapta care parcă prinde viață pe traiectoria aerului, se învârte maiestuos de două ori și… cade. Pe asfalt. Și ea și eu. Mă înfig în mâna stângă și genunchiul drept, apoi îmi dau drumul, ca un sac de cartofi, realizând instantaneu că mai jos de atât oricum nu aveam unde să mă duc. Într-o clipă, între o amorțeală și-o durere atroce, văd chipul copilului meu cum trece de la perplexitate la teroare, în momentul în care se întoarce să-mi spună că „zboară” pungi prin aer. Și mame pe asfalt, am adăugat eu, mai târziu, după ce trecuse primul shock iar durerile se mai atenuaseră.
     Odată eșuată prima tentativă de a mă ridica de pe jos, ajutați și de o femeie miloasă, care oprise mașina când mă văzuse făcând dansul groazei în mijlocul străzii, înconjurați de burrate, tampoane, struguri și alte lucruri  împrăștiate în căderea liberă și șirul de mașini ce aștepta la semaforul verde că cel roșu’ trecuse de ceva timp, ne uităm unul la altul și începem să râdem isteric, așezați în cur, în mijlocul străzii, pe asfalt. Odată isteria trecută, ne adunăm ușurel de pe zebră, adică eu și burratele, cu ajutorul băiatului, mulțumim doamnei care ne-a ajutat și lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat care să mă adune de pe jos când trebuie, și lăsăm șirul de mașini și gură cască strânși în jurul nostru să-și urmeze cursul și viețile lor plictisitoare.

Valle Orco: arrampicata, musica e divertimento con USV Sound System

Hei, vi ricordate il festival nel Valle dell’Orco dove è andato Sebastian con il suo Sound la settimana scorsa? Volevo andare anche io ma è stato un sogno di un attimo, dato che dovevo lavorare e senza macchina sarebbe stato comunque difficile… Detto questo, mi sono promessa che il prossimo non lo mancherò, anche perchè, giudicando dai video, mi sa che il ragazzo ha fatto proprio un buon lavoro. Nell’attesa, mi guardo i video e mi tengo la nostalgia. Non da sola ma insieme a tutti i voi.
In fondo, che altro posso fare… Alors, buon divertimento con USV Sound System!
https://www.instagram.com/usv.soundsystem/

O poartă se închide, o alta se deschide

    După aproape doi ani de nebunie, abia azi mi-am dat seama că mă aflu în fața finalului unui capitol nu foarte lung dar important din viață. Poate pentru că, de data aceasta, ușa s-a închis silențios, fără bocete, regrete ori îmbrățișări, doar cu respect și recunoștință reciprocă, iar fraza „persoane din aluatul din care ești făcută tu, Costanda, nu se mai nasc”, a fost de ajuns ca să încununeze în mod simplu, plăcut și satisfăcător, discuția de încheiere a unui drum, greu, ce-i drept, dar din care am învățat mult, cot la cot cu una dintre cele mai mișto șefe pe care le-am avut de-a lungul timpului. Aș fi vrut să fiu drăguță, și chiar m-am poticnit să scot câteva vorbe în acest sens, dar nu mi-au ieșit, așa că, am râs cristalin un pic amar, așa cum fac de fiecare dată în situații în care nu știu cum să mă comport, mi-am luat la revedere cu promisiunea de a ne vedem la o cafea și aceea că o voi ajuta cum pot, dacă pot, dacă va fi nevoie.

“Cred că ți se potrivește ceva abstract”

Cos! Costi! Costanda! Aud ca prin vis cum cineva mă chiamă. Privirea-mi dezorientată caută stăpânul vocii pe care aproape inconștient mintea deja îl recunoscuse. Din obișnuință, îl întreb cum pot să-l ajut. Îmi zice că ar vrea o cafea și să-i spun ce aș vrea să reprezinte desenul pe care vrea sa-l facă special pentru mine. Nu-i răspund. Nu știu ce să-i răspund. Cafea nu mai aveam, i-o dau pe a mea. In liniște, îl privesc: un omuleț slab în cadrul ușii biroului, cu părul alb în toate direcțiile și-o pată mare de ciocolată, pe care nu are voie să o mănânce, în barba crescută, cu un surâs întins pe toată fața, inconștient de prezent, fără planuri de viitor și cu un trecut pe care mi-e jenă sau poate frică să îi cer să mi-l povestească. El însuși un tablou! Unul dintr-un număr de 14 pe care îl am sub “tutelă” până la ieșirea din tură. Mă privește amuzat, și decide el pentru mine: cred că ți se potrivește o pictură abstractă!, aruncă ghiduș peste umăr, își ia cafeaua și pleacă satisfăcut. Pare fericit. Mă întreb când m-am simțit ultima oară așa. Mă mai întreb dacă nu cumva sunt eu cea care are de învățat de la oameni pe care noi, cei considerați normali, îi numim superior, cu voci blânde, ipocrite, “săracuți”. Orice ar însemna această expresie.

Lumina de la capătul tunelului costă prea mult

Te ridici dureros în capul oaselor, te târâi spre marginea patului cu cearșaf alb boțit de mișcările inconștiente ale nopții, îți dregi vocea și te întrebi unde ești. Îți privești picioarele bălăngănindu-se într-un soi de tristețe prietenoasă. De acolo pare să-ți vină și răspunsul: Într-o societate care în loc să înlăture infamia, o naște. O crește. O îmbrațișează. Dai din mâini, învârți aerul, te agiți. Speri. Degeaba. Ești obosit. Te strângi ghem. Îți reiei somnul letargic. Acela de- o viață. Una în plus sau în minus. Ce mai contează. Strângi tare și pumnii. Și-apoi ochii. Te cufunzi în întuneric. Lumina de la capătul tunelului costă prea mult. Ia cu Jack.

Când te ia valul

   Întâlnirea cu Gabriela în fața gării din Nizza a fost exact cum mă așteptam: Cu râsete, plânsete și îmbrățișări amestecate, care, acum că mă gândesc, bag de seamă că devine obișnuință. Impactul cu orașul nou a fost, în schimb, blând, frumos, liniștit și, exact din acest motiv, spectacular. Atmosfera internațională și cosmopolită, străzile luminate și pline de oameni atenți, educați, politicosi și veșnic surâzători, de-mi venea să întreb la primărie cu ce iarbă de calitate dau în aer ca să duc vreo câteva tone și la Torino, aerul de oraș turistic, limba vorbită din vârful buzelor pe care mintea și sufletul meu o adoră, m-au făcut să mă simt exact cum sperasem: în vacanță! Ne-am bucurat de două zile de mare și soare, dimineți cu cafea la bar, socca la prânz – fel pilastru al bucătăriei din sudul Franței, cină de carne în gașcă de fete, vin roșu dezlegător de povești în trei limbi diferite, glume, râsete și clăteli de ochi cu ospătari drăguți. Am vorbit mult, ne-am culcat târziu, ne-am trezit devreme și-am luat-o de la capăt.  Ca și când, subconștientul nostru avea grijă să nu ne lase să pierdem niciun moment din acele prețioase zile. Apa era superbă. Agitată, de nuanțe albastre fantastice. Un val puternic, supărat, mă trânti de fundul mării de parcă voia să-mi lase zgârieturile de pe piciorul drept în semn de amintire.  Gestul lui, în ciuda durerii, îmi plăcu. Era ca și cum mă băga în seamă în mod personal.  Ca să nu uit. Ca să-mi amintesc. De parcă cineva ar putea uita zile de acest fel. Liniștite, bune, în care nu poți să fii decât tu însuți. Liber. Fără mofturi. Bun. Simplu. Prieten. Om.   

Te iubesc, futu-ți pizda mă-tii!

     Femeia venea agale spre el. Avea două sacoșe mari și alte câteva mai mici. Doar fusese la cumpărături… Când o văzu în lungul străzii, înjurătura i se stinse pe buze. Ea nu părea să se grăbească. Și tocmai acest lucru îl făcu să se întrebe prin ce minuni ale minții ori inimii, generator de sentimente umane,  atitudinea ei, în loc să-l enerveze și mai tare, îl făcu, în schimb, să râdă. Voia s-o facă pe supăratul, să-i dea o lecție,  după cele mai bine de două ore de așteptare în parcare în timp ce ea își făcea rondul prin magazine. Lui nu-i plăcea acest tip de distracție, așa că alesese să rămână în mașină când Eliza  îi propusese să vină cu ea. Nu credea că așteptarea îi va fi atât de lungă. Acum, partea supărată din el ar fi vrut să se elibereze, cu năduf,  de profunda  înjurătură pe care o repetase ca pe o mantra de vreo 127 de ori și care în acest moment ar fi pus cruce suferenței așteptării. Cealaltă parte, însă, aceea care o iubea și-i ierta totul, dădu frâu liber unui „pizda mă-tii” atât de cald și drăgăstos că părea mai degrabă un alint.  Femeia râse. El o sărută pe tâmplă, apoi deschise portbagajul și îndesă cât putu de bine cumpărăturile.

Fericire

   Fericire. O expresie frumoasă, dar atât de încărcată de presiuni, atât de traficată în ultimul timp, că-mi pare că ajunge să aibă aproape efectul opus. Nu-i ușor să fii fericit. Fiecare are muntele său de escaladat. Pentru unii fericirea înseamnă muzică. Pentru alții, creație. O  muncă nouă, o călătorie,  un copil,  vindecarea de o boală, să fie iubit, să-l lase liber pe cel pe care nu-l mai iubește. Pentru mulți, fericirea înseamnă să se ridice din pat dimineața! Pentru femeia cu fuste, fericirea era o țigară. Pentru mine un spritz cu fii-miu la o terasă. Nu există o rețetă pentru fericire, chiar dacă miile de guru pe google ar putea să nu fie de acord cu mine. Nu se poate gugăla “cum să fii fericit” și să te aștepți la o rețetă plauzibilă. Trăim într-o societate de consum, o societate care distruge toți și toate în numele progresului, o societate în care fericirea se măsoară în euro, în like, în follower. O societate care ne zice ce trebuie să facem, cum trebuie să fim, să apărem, să performăm, să avem, să dorim, să acumulăm. Să vrem mai mult. Și mai mult.

Timpul schimbărilor

Uneori viața îmi pare un joc. Acestea sunt momentele în care mă așez într-un colț și-o privesc ca și când nu mi-ar aparține. Ca și când nu ar fi a mea. Atunci o văd clară, transparentă, ușoară, negravată de sânge. Iar elementul uman ce-o posede, brut, necizelat, incult, impur. Așa cum e el în esența lui făcut. Din carne, dragoste și urlete. Și care populează, tot mai orfan de orice credință și iluzie, un pământ steril, fără puterea de a-i nutri rădăcinile afundate în adâcuri.

Nunta

       Azi, la distanță de câteva zile, cu creierii limpeziți de oboseală și alte cele, pot să spun că aceasta a fost o zi mai frumoasă decât pozele care o ilustrează. Și nu pentru că pozele n-ar fi superbe, ci pentru că există emoții pe care nimic și nimeni nu va reuși vreodată să le imortalizeze! Oameni minunați – mamă, fiu, frați, surori, nepoți, veri, cumnate și cumnați,  neamuri venite de departe, prieteni, oameni care și-au abandonat viețile proprii pentru o zi în favoarea a două persoane dragi care au decis să le unească pe ale lor în una sigură. Locație superbă, mâncare și băutură bună, tort spectacular, șampanie, muzică, dans, surprize de departe, de la oameni care n-au putut să ajungă dar care au ținut să fie prezenți într-un alt mod, emoții, mai ales emoții, multe emoții, au caracterizat acest moment unic. S-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a râs, s-a plâns și s-a îmbrățișat și-apoi s-a mâncat , și s-a băut, și s-a dansat, și s-a râs, și s-a plâns din nou. S-a râs de bucuria momentului,  de fericire că eram împreună. Și s-a plâns de tristețe că lucrurile frumoase durează întoteauna prea puțin!

Duminică alternativă

   Parcul nu e departe, la doar câțiva kilometri. Îl cunosc de când locuiam în vecinătăți. E mare, într-un fel sălbatic. Dar plin de oameni. Las mașina la umbră, îmi încarc bateriile cu o cafea la barul de la intrare și mă pun în mișcare.  Merg mult, extaziată, făcând mereu la stânga ca să găsesc drumul mai ușor la întoarcere. Susurul apei mă trimite în alte vremuri. În alte timpuri. Mirosul puteric de baltă și cel de carne, pește și alte cele la grătar îmi amplifică senzațiile. Miracolul minții mă transportă la mii de kilometri și zeci de ani distanță în Delta Dunării  iar „Adu’ berea, băi!” completează trăirile unei alte vieți adunate într-o singură clipă. La dreapta străzii inverzite, ochesc un locșor plin de soare și ferit de lume. Alegătorii cu fizic frumos pe drumul din stânga și malul apei în dreapta îmi țin companie într-o desăvârșită armonie.

Gânduri

   Așadar am scris despre tot ce dădea pe-afară, dar și despre ceea ce rămânea liniștit înăuntru, am scris despre subiecte despre care mult timp îmi spuseseră că nu se poate vorbi, că nu se face, că e rușine. Am materializat gânduri, pudori, rușini despre care auzisem că e greșit să te eliberezi. Am scris despre corp, despre sex, despre plăcere, despre autoerotism, despre celulită, despre presiuni sociale. Despre feminitate așa cum o simt femeile și nu cum vine impusă de societate. Am scris despre griji, despre dureri, dar și despre bucurii. Am scris multe rânduri. Pentru că am scris multe gânduri.

Pace și serenitate!

A trecul un sfert de veac, copilul meu. Ai crescut. Ești un adult. Liber să fii. Liber să devii. Iar eu fericită să te însoțesc în drumul tău. Ești bun, simpatic, amuzant, un pic lunatic. Și te iubesc. Dar tu asta o știi. Mi-o citești în ochi, în gesturi, când te strâng în brațe. O simți în surâsul meu. Eu nu știu dacă să fii special și briliant îți va servi la ceva, dar știu că tu așa ești. Nici dacă tandrețea, generozitatea, gentilețea, sunt calități care te vor ajuta vreodată, dar știu că tu le ai pe toate.
Îți urez „pace și serenitate”, exact ceea ce tu îmi răspunzi în fiecare an, când eu te întreb ce vrei de ziua ta. Să te iubești și să iubești. Să fii tu însuți. Să ai noroc. Să ai tot. Și nimic. Tot ceea ce te face fericit. Și nimic din ceea ce ar putea să te facă să suferi! Te iubesc!

Zi de vară până-n seară

Încerc și cu un lotus strâmb și niște mantre. Fiecare dintre ele mă poartă mai aproape de câte o revelație în draci. O să ies. Și-o sa beau o cafea. La bar. Și-o să mă plimb prin magazine. Mă înfrumusețez oleacă, cât să nu sperii ciorile ascunse printre ramurile copacilor din spatele blocului, fix pe acolo pe unde de vreo 20 de minute bune îmi tot caut mașina. O găsesc. Înăuntru pute a câine plouat, geamul din dreapta iar l-am uitat deschis. Ieri. Nu-i grav. Se putea și mai rău. Spre exempu, să pută a câine mort.

Pentru că-i joi

   Burghiul vecinilor îmi amestecă gândurile. Dau să urlu. Vocea îmi tremură. Îmi par ridicolă. Mă gandesc că mi-ar plăcea să am nebunia copiilor. Aceea pe care n-am avut timp să mi-o exercit. Chiar dacă dreptul aveam. Să mă trântesc la pământ, să bat din picioare, să urlu, sa scot limba, sa scuip. Fără să-mi pese de ce părere are omenirea. Dar e prea târziu. Eul social ha devenit deja mai important decât cel individual.

Să încerci nu e un păcat

     Era emoționată. Îi bătea inima tare, iar hormonii, ăia doi câți îi mai rămăseseră, păreau și ei să se trezească la viață. Pantofii cu toc îi dădeau o eleganță pe care uitase că o avea. Nu ieșise mult în ultimii ani. Nu în felul acesta. Avusese o relație lungă care se sfârșire rău. Că, na, cum altfel sfârșesc relațiile decât rău. Că altfel de ce s-ar mai sfârși… Nu era cretină, își dădea și singură seama că după complexitatea și frumusețea raportului cu M. va fi greu să se apropie de alți bărbați. În fond, câți bărbați ar fi fost dispuși să-i deschidă ușa de la mașină pentru șapte ani la rând fără să devină cu timpul o greutate. Ori să-i gătească. S-o găsească frumoasă și când era urâtă. Sau să nu-i zică niciodată nu, orice prostie îi debita mintea. Nici ceilalți nu fuseseră răi, unul bețiv, mai toți curvari, în definitiv  toți umani. Dar   M. era special. Poate pentru că era ultimul. Și poate fix de aia se zice că atunci când o relație se termină, se întâmplă pentru că a venit timpul să lase loc uneia mai bună.  Iar la ea era clar că aceea mai bună dupa cea cu el încă nu venise. Avusese câteva întâlniri după ce se despărțiseră, unele chiar interesante,  dar niciuna nu-i adusese exact ce-și dorea. Fie zis între noi, nu era lucru ușor, când nici ea nu stia exact ce. Ceea ce știa, în schimb, era că nu-și dorea mult. Își dorea simplu. Dar profund. Și se pare că aceste lucruri nu sunt chiar la îndemâna oricui.

Fericirea e înaltă un metru și jumate

   Eram tristă. Dar nu pentru el. Eram pentru mine. O fi pentru că sunt femeie. Și egoistă. Și superficială. Deci, umană. Lumina impingea cu greutate cerul în sus. Bucuria de a trăi își făcea din nou drum printre griul incert al trecutului. Se zice că fericirea are statura omului. O fi că de aia alerg așa abitir după ea, pentru că vreau să înghesui cât mai multă într-un metru și jumătate  atât cât mi-a fost dat. La unii le-a dat mai mult. Mai mulți centimetri vreau să zic. Dar ce folos dacă nu știu cum sa-i foloseasca. Să fiu sinceră, nici eu nu prea știu. Dar am învățat să improvizez. Imaginația e importantă. A mea. A ta. A Destinului. A Creatorului. Și a altor entități pe care nici nu le cunosc. E importantă pentru că ea desenează viitorul. Acela în care, în dimineți ciufute ca aceasta, e dificil să întinzi mâna și să-l atingi. Pentru că și pentru asta îți trebuie un dram de imaginație. Și poate o rază de speranță. Concretizată  uneori într-un cuvânt. Alteori într-un gest. O îmbrățișare. Un sărut. Un gând. Un surâs.

Hai, noroc, mamă!

    Mama nu-și sărbătorea ziua de nume. Sfinții Împărați Constantin și Elena. Adică 21 mai. Adică azi. N-o sărbătorea pe a ei pentru că o sărbătorea pe a mea. Soarele avea o lumină diferită în acea zi. Dimineața era altfel, și mirosul de bunătăți la cuptor, rochița frumoasă și așteptarea copiilor care trebuiau sa vină. Și senzațiile. Acelea superbe care-ți umple sufletul de bucurie de parcă ți-a rămas mic și nu-ți mai încap și dau pe afară și pe care, oricât ai încerca, nu reușești să le pui pe hârtie, pentru că nu există nici hârtie și nici cuvinte  ori sensuri destule ca să le exprime. Așa îmi amintesc că era ziua aceasta pentru mine. Așa îmi amintesc că era ziua aceasta pentru mama mea. Pentru că îmi amintesc că sărbătoarea ei eram eu.
    Hai, noroc, mamă, oriunde ai fi!

O clipă. Această clipă. 

       Bucuriile mele nu sunt multe. Dar sunt mari, pentru că sunt simple. O seară ca aceasta e o bucurie. Ciripitul păsărilor, culorile florilor, mesajul vocal de la fiul meu ce se află în Spania la un festival pentru câteva zile, mieunatul  pisicii căreia aproape i-a ajuns ora de masă care ar scoate din sărite până și morții. Apusul. Și răsăritul. 
Închid ochii, încet, fără să-mi tremur nici măcar pleoapele, de teamă să nu sperii momentul. Stau așa, nemișcată, o clipă. O lungă clipă. Această clipă…

Single după 40

Există femei care orice ar face se trezesc măritate. Și există femei care orice ar face se trezesc nemăritate.
Mă gândesc că ar fi interesant să pot să iau un burete cu care să șterg tot ce am trăit și am simțit până acum, ca mai apoi să pot să scriu o nouă pagină, o nouă viață. Una în care prioritățile să-mi fie altele,  una în care să simt cu toate simțurile și cu toată ființa, în acel mod liber în care n-am fost niciodată în stare, dar în așa fel încât să pot să înțeleg, iar dacă nu, doar să accept, și să fiu fericită. Și doar în acest fel, într-un sfârșit, să reușesc să reconciliez înăntrul meu, eternii demoni. Eternii inamici.

Florile mi le cumperi tu ori mi le cumpăr singură și îmi dai banii pe ele?

    Picăturile mici și dese, între o rază rătăcită la stânga și o alta la dreapta, îmi îngreunau periculos genele. Între somn și realitate, gândul că această viață e unică mă legăna ireal. Pentru fiecare dintre noi. Pentru mama mea. Pentru mine. Pentru fiul meu. Și totuși, într-un soi de contrast, am senzația de a trăi două realități în același timp. De fiică și mamă. Iar acest lucru, îmi pare cam fără sens. Pentru că fiică n-am avut destul timp să mă simt, iar mamă n-am știut niciodată să fiu. Ceea ce știu, în shimb, e că bucuria acestor zile o voi simți doar aici, acum, în această viață, și că astfel de momente nu ne sunt concese in etern…

Vizită neașteptată

Eu: Mă duc să mă spăl pe mâini în baie ca să-mi elimin grăsimea și după aia mâncăm. El, râzând cu gura până la urechi: Ma’ dă și prin alte părți ale corpului! Că de când trăiești singură, nici nu-ți priește….Deci, dacă n-aveți copii, faceți, ca să aibă cine să se ia de grăsimea voastra!