Există zile în care te trezești cu greutatea pământului pe suflet. Și-apasă! Stai nemișcat sperând ca în felul acesta să provoci mai puțină durere. Plângi mocnit. Cu privirea pierdută. Într-un cer greu, asfixiant care atârnă a disperare. Lacrimi fierbinți îți brăzdează tâmplele. N-ai un motiv. Ai mai multe.
Gleznele dureroase, mainile amorțite îți aduc aminte că ești viu. Iar asta inconștient te sperie. Alergi printre gânduri, te-mpiedici de-o grijă și cazi. Genunchii beliți sângerează. Durerea n-o simți. E parte din tine. Te ridici instinctiv, îți ții echilibrul cât poți, dând din mâini disperat. Urli. Și speri. Că cineva te-o auzi și pe tine. Ți se-ntoarce ecoul. Același urlu. Dar altfel. Mai obosit. De drumul dus-întors. Inutil.
Și plângi. De data aceasta în hohote. Cu sughițuri. Pentru că acum știi că nu te aude nimeni. Lacrimile ți s-au uscat în părul vopsit ca să păcălești timpul. Și frica bătrâneții ce-ți chinuie disperat mintea. Un tunet rupe în două tensiunea minții și baierele cerului, trăsnetul luminează pentru o clipă lumea, și înainte să dispară, descarcă un strop de adrenalină peste prudența-ți acumulată dintr-un milion de frici. Te ridici dureros în capul oaselor, te târâi spre marginea patului cu cearșaf alb boțit de mișcările inconștiente ale nopții, îți dregi vocea și te întrebi unde ești. Îți privești picioarele bălăngănindu-se într-un soi de tristețe prietenoasă. De acolo pare să-ți vină și răspunsul: Într-o societate care în loc să înlăture infamia, o naște. O crește. O îmbrațișează. Dai din mâini, învârți aerul, te agiți. Speri. Degeaba. Ești obosit. Te strângi ghem. Îți reiei somnul letargic. Acela de- o viață. Una în plus sau în minus. Ce mai contează. Strângi tare și pumnii. Și-apoi ochii. Te cufunzi în întuneric. Lumina de la capătul tunelului costă prea mult. Ia cu Jack.
69 
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciază