“Cred că ți se potrivește ceva abstract”

Pășesc ușurel printre amintiri cu mișcări lente, atente, de teamă să nu sperii trecutul. Îl îmbrățișez, selectiv, pe bucăți, doar acele părți care îmi convin, pentru că fiecare incursione în timp imi aduce suferință dar și pentru că între timp am învățat că pot să aleg. Și, totuși, în ciuda acestor conștientizări de etate matură sau aproape, îmi dau seama că nimeni nu-i întreg fără să aparțină unor timpuri, fără să aibă propria terra fermă în care să-și înfigă călcâiele în timp ce-și construiește prezentul și eventual își planifică viitorul.
      Genunchii îmi tremură, ceea ce îmi confirma faptul că picioarele proptite într-un trecut nisipos nu oferă stabilitatea necesară unei vieți line, teren propice, în care să creezi, să construiești, să trăiești. Dar eu îi dau înainte. În fond,  nici o altă soluție nu satisface îndeajuns. Îmi privesc papucii rupți – de timp, de vijelii, de toate dățile în care m-am împiedicat –  continuu dă mărșăluiesc. Așa am fost învățată, nu mi-a zis nimeni că puteam să mă opresc, să mă odihnesc, să-mi răspund la intrebari. Ori să-mi schimb papucii. Eu am schimbat doar bărbații. Tot din acelasi motiv. Noțiunile de dragoste îmi erau incomplete, ori și mai rău, greșite.  Ca toate noțiunile mele din acele vremuri. Confundam dragostea cu sexul și cu alte sentimente, recunosc că multe dintre ele îmi sunt si acum neclare. În fond, nici despre asta nu mi-a vorbit nimeni. Cine ar fi putut s-o facă bine, se grăbise spre o lume mai bună, iar toți ceilalți n-aveau interes ori răbdare ori alte caracteristici necesare să explice astfel de lucruri unei puștoaice dezorientate.
   Azi lucrurile stau altfel. Sau cel puțin așa cred. Nu știu dacă mai bine. Știu doar că sunt diferite. Nu mai sunt supărată pe toți și toate. Pe viață. Cel puțin nu atât de tare. Nu știu când s-a întâmplat. Se vede că momentul exact nu era foarte important. Ori că mintea mea a decis să nu se încarce cu lucruri pe care le consideră inutile. Acum prind totul mai ușor,  îmi permit să mă gândesc la lucruri frivole, să caut superficialitatea pe care am descoperit ca imi place  mult s-o îmbrac,  ca pe o haină scumpă, moale, călduroasă. Pentru că doar acum îmi dau seama că să fiu tolerantă cu mine e un semn de tărie și nu o slăbiciune. Dar si că trăim într-o lume în care toți au dreptate și, în același timp, toți greșesc, pentru că lucrurile sunt aproape întotdeauna mai complexe decât apar, și că e ăsta motivul pentru care refuz să mai am păreri despre orice, pentru că am impresia că în orice situație, chiar și în cea mai limpede, există ceva rău ce tulbură apele, și nu de puține ori, acest rău e generat fix de facultatea noastră de analiză și judecată.    Există multe greutăți în lumea asta, multă suferință. În dragoste, muncă, raporturi umane, prea mult căcat pe orice front, așa de mult, că până și eu, piatră vivente, revendic dreptul la superficialitate și autoironie, ca să pot să merg înainte. Pentru că am nevoie! Disperată futută nevoie!
    Cos! Costi! Costanda! Aud ca prin vis cum cineva mă chiamă. Privirea-mi dezorientată caută stăpânul vocii pe care aproape inconștient mintea deja îl recunoscuse. Din obișnuință, îl întreb cum pot să-l ajut. Îmi zice că ar vrea o cafea și să-i spun ce aș vrea să reprezinte desenul pe care vrea sa-l facă special pentru mine. Nu-i răspund. Nu știu ce să-i răspund. Cafea nu mai aveam, i-o dau pe a mea. In liniște, îl privesc: un omuleț slab în cadrul ușii biroului, cu părul alb în toate direcțiile și-o pată mare de ciocolată, pe care nu are voie să o mănânce, în barba crescută, cu un surâs întins pe toată fața, inconștient de prezent, fără planuri de viitor și cu un trecut pe care mi-e jenă sau poate frică să îi cer să mi-l povestească. El însuși un tablou! Unul dintr-un număr de 14 pe care îl am sub “tutelă” până la ieșirea din tură. Mă privește amuzat, și decide el pentru mine: cred că ți se potrivește o pictură abstractă!, aruncă ghiduș peste umăr, își ia cafeaua și pleacă satisfăcut. Pare fericit. Mă întreb când m-am simțit ultima oară așa. Mă mai întreb dacă nu cumva sunt eu cea care are de învățat de la oameni pe care noi, cei considerați normali, îi numim superior, cu voci blânde, ipocrite, “săracuți”.  Orice ar însemna această expresie.

Publicitate