Trenul se oprise de minute bune în gară la Mentone. Eram obosită, nu voiam decât să ajung. Gândul că aș putea să mă odihnesc în tren îmi fusese sbulberat în momentul în care singurele bilete spre Nice pe care le mai găsisem necesitau două schimbări. Dar asta nu m-a oprit din aventură, nici faptul că umblam cu bagajul în mașină de la 6 dimineață, că luasem o amendă de parcare neregulamentară, că fecior-miu trebuia să-mi termine tura de muncă, că mi se terminase benzina fără să-mi dau seama ori că o neatentă dăduse cu bicicleta peste mine. Eu la 18,25 trebuia să plec din gară de la Torino spre Savona. De acolo aveam să iau trenul spre Ventimiglia și mai departe, un al treilea, spre Nizza. Și așa a fost, nicio intemperie nu m-ar fi putut opri. Mă hotărăsc greu, dar când mă mișc, nimic nu mă mai oprește.
Nu mai era mult, doar vreo oră de tren. Cu Gabi vorbisem să ne vedem la Nice Ville la 12,23. Între timp o anunțasem că o să ajung mai devreme. Mă dureau oasele și dinți și-mi era frig. Compania feroviară italiană și cea franceză se puseseră de acord să ne arate cum e să fii răcit în miez de vară. Nu știam de ce întârziam atât. Uitasem că în gările de graniță se fac controale la documente. Mi-am amintit când pe ușa vagonului, devenită dintr-o dată neîncăpătoare, și-au făcut apariția două frumuseți în costum de polițai. Primul: alb, blond, frumos, dar eclipsat de umbra celui din spate: negru, sculptat in vreo 197 de cm de mușchi, oase și alte cele, toate la locul lor de parcă fiecare bucățică fusese pusă atent și cu mare grijă, că dacă aș fi fost rasistă ori sexistă sigur apariția ăstora m-ar fi lecuit pe loc. Cu gândul fix că am greșit țara în care m-am oprit să trăiesc, am scos în transă pașaportul, i l-am arătat omului – fie zis între noi, i-aș fi arătat orice mi-ar fi cerut, dacă mi-ar fi cerut, dar nu mi-a cerut – și după vreo 6 minute ne urneam în zgomote de fiare spre destinație.
Întâlnirea cu Gabriela în fața gării din Nizza a fost exact cum mă așteptam: Cu râsete, plânsete și îmbrățișări amestecate, care, acum că mă gândesc, bag de seamă că devine obișnuință. Impactul cu orașul nou a fost, în schimb, blând, frumos, liniștit și, exact din acest motiv, spectacular. Atmosfera internațională și cosmopolită, străzile luminate și pline de oameni atenți, educați, politicosi și veșnic surâzători, de-mi venea să întreb la primărie cu ce iarbă de calitate dau în aer ca să duc vreo câteva tone și la Torino, aerul de oraș turistic, limba vorbită din vârful buzelor pe care mintea și sufletul meu o adoră, m-au făcut să mă simt exact cum sperasem: în vacanță! Ne-am bucurat de două zile de mare și soare, dimineți cu cafea la bar, socca la prânz – fel pilastru al bucătăriei din sudul Franței, cină de carne în gașcă de fete, vin roșu dezlegător de povești în trei limbi diferite, glume, râsete și clăteli de ochi cu ospătari drăguți. Am vorbit mult, ne-am culcat târziu, ne-am trezit devreme și-am luat-o de la capăt. Ca și când, subconștientul nostru avea grijă să nu ne lase să pierdem niciun moment din acele prețioase zile. Apa era superbă. Agitată, de nuanțe albastre fantastice. Un val puternic, supărat, mă trânti de fundul mării de parcă voia să-mi lase zgârieturile de pe piciorul drept în semn de amintire. Gestul lui, în ciuda durerii, îmi plăcu. Era ca și cum mă băga în seamă în mod personal. Ca să nu uit. Ca să-mi amintesc. De parcă cineva ar putea uita zile de acest fel. Liniștite, bune, în care nu poți să fii decât tu însuți. Liber. Fără mofturi. Bun. Simplu. Prieten. Om. Acum, după alte două zile în care lucrurile mi s-au așezat în cap și în suflet, o paralelă îmi bântuie gândurile. Știți desenele de pe foile de electrocardiogramă?! Acelea plate, cu câte o mică mâzgălitură din când în când din momentele mai agitate ale viații: serviciu, copil, vreo boală ecc. Apoi sunt munțișorii aceia în care acul inimii saltă pe culmea emoțiilor cam fără limită?! Cam așa am escaladat eu muntele emoțiilor aceste două zile. Apoi am coborât mai mult sau mai puțin abrupt, cu întârzieri de trenuri și pierdut altele și ajuns la 2 noaptea acasă, unde mi-am reluat viața, cu bucuriile, grijile, cotidianitatea ei. Evident, nu înainte să ne bem cafeaua amiciției pe treptele gării. Motiv prețios devenit constant întâlnirilor mele cu Gabi: Cafeaua în gară!
69 