Problema cu realitatea e că dacă tu închizi ochii, nu înseamnă că ea dispare

     Plecasem cu mințile încețoșate. Între un eveniment și altul, nici nu-mi dădusem seama când trecuse timpul. Ultima oră o petrecusem ascultând bazaconii maschiliste strecurate printre sfaturi aparent altruiste de urmat dacă voiam să rezist într-un anumit domeniu. Un fel de așa da, așa nu, care în practică nu făcea decât să justifice munca de mântuială, nepăsarea, lenea ecc… Evident, eu mă încadram la așa nu. Ca scuză în favorea mea, cică, aveam faptul că vin dintr-un stat excomunist iar structura mea caracterială se bazează pe trăitul după reguli. O fi, am zis. Dar de când e rău să ai 7 reguli de bun simț?, am întrebat. Nimeni nu mi-a răspuns. La fel cum nimeni nu s-a demniat, în ședința de săptămâna trecută, să-mi spulbere amărăciunea după insinuarea că femeile nu sunt capabile să gestioneze un anumit tip de situații. Poate pentru că, în mica împărăție masculină în care plonjasem fără să ne dăm seama, una dintr-un total de două femei doar ce renunțase după numai două luni, motivând că nu face față stressului din acest mediu lavorativ, ori poate, și mai simplu, pentru că ideea generală e că în locurile unde se lucrează într-un anumit fel de mult timp, chiar dacă rău, schimbările nu sunt binevenite, iar tu trebuie să te adaptezi. Altfel, nu reziști.
    După câteva ore și vreo 4-5 kilometri de mers pe jos și rumegat evenimente din ultimele luni, dubiul punea stăpânire pe convingerile mele. Îmi dădeam seama că acest “nu reziști” avea conotații aproape amenințătoare pe care încă nu eram pregătită să le înțeleg. Nici să le accept. Văzusem multe și auzisem și mai multe. Situații, caractere, reacții, lupte personale, frica de a perde locușorul cald, greșeli. Multe greșeli. Pe care niciunul nu are maturitatea să și le asume. Vina e mereu a celuilalt, o caracteristică foarte des întâlnită pe aceste meleaguri, nu neapărat la băștinași, ci la toți, indiferent de locul de unde se provine. Se vede treaba că, dincolo de faptul că e mult mai ușor să adopți această tactică decât să te încarci cu responsabilitatea propriilor greșeli ori a lucrului bine făcut, aici lucrurile funcționează așa. Oricare ar fi înțelesul cuvântului „funzionează”. Iar consecințele se văd cu ochiul liber.  
     Mă întâlnisem cu o prietenă. Încercam de vreo două săptămâni să ne vedem iar eu aveam nevoie disperată de o părere, o îmbrăcișare, un spritz și-o prăjitură mare cu frișcă. Timpul la dispoziție era puțin, așa că ne-am limitat la  părere și îmbrățișare în timp ce mergeam pe jos spre locul unde ea trebuia să ajungă. Îi povestii câte ceva fără să intru în amănunte ori să dau nume, îmi zise că știe bine acest tip de realități și că, din păcate, sunt multe în Italia. Mă sfătui să-mi fac treaba bine în continuare ca să fiu cu conștiința împăcată dar să nu fac valuri, să las timpul să treacă, să fiu deșteaptă, să vorbesc puțin fără să spun nimic, și să-mi acopăr întotdeauna curu’.  Odată ajunse în centru, ne luărăm la revedere iar fiecare își văzu de viața și dramele proprii.
   Decisei să mă întorc pe jos, încercând să-mi golesc mintea și sufletul de grijă și amărăciune. Ca să-mi distrag atenția, priveam în jur: oameni, vitrine, terase…dorința de spritz și dulce îmi trecuse. În ultimul timp trăiam rău, mâncam rău, și mult, mă retrăsesem în mine, puținul timp liber mi-l petreceam singură, dormind ori văzând un film. Lumea externă îmi părea nouă și veche în același timp. Îmi fusese dor tare de centru. Îmi era dor tare de Sebi. Îmi era dor tare să râd. Sincer. Din suflet.
   Aproape ajunsesem la destinație. Gânduri rălețe ca acela că mâine soarele va răsări din nou, că situații cretine și oameni idioți se nasc și mor în fiecare zi,  îmi bântuiau mintea, în speranța, cred, unui minim comfort. Și-atunci de ce, pizda mă-sii mă simt atât de tristă?!