Începuturi

O panică imensă punea treptat dar sigur stăpânire pe mintea și sufletul meu până atunci liniștite. Programele acelea complexe, limbajul atât de elevat al profesorilor îmi sdruncinau certitudinea ce până atunci fusese alimentată doar de partea frumoasă a lucrurilor, aceea de a învăța lucruri noi, dorința de a mă pune în discuție, de a-mi depăși limitele și prejudecățile despre mine însămi.

Da-ți dai seama cât ești de ciudată?

Alors, concluzia o să i-o dedic Danielei, pentru că vreau să-i spun că destinul există! Că e chestia aia care ne-a adus împreună acum 30 de ani, chestia aia care mi-a ținut-o lângă mine când nu aveam pe altcineva, chestia aia care-l face pe fii-miu să o cheme Dănuța, iar pe fiică-sa să stea la bârfă cu mine ore în șir, chestia aia care-i dă curajul și inconștiența să-mi zică așa fără urmă de rușine că-s ciudată, chestia aia care ne-a ținut aproape chiar și atunci când nu eram.
O să vă mai zic doar că sunt convinsă că aproape toți aveți o Daniela, așa ca mine, iar celor care nu aveți, vă consiliez s-o achiziționați. Nu de alta, dar există momente în care cineva trebuie să vă amintească cât sunteți de ciudați și că acest lucru nu schimbă lucrurile între voi…

Din mers

La început l-am urât. Cred că și el pe mine. Îl simțeam gri și rece. Și atât de umed. Eram obișnuită cu stralucirea soarelui de pe faleza Dunării și cea a zăpezii în prag de sărbători, cu lumea ce cunoaște și judecă pe toată lumea, așa cum stă bine în orașele mici ca cel din care veneam eu. Apoi, o rază de lumină pătrunse timid în sufletul meu, deschizând o perspectivă căreia nu-i dădusem nicio șansă. Și l-am iubit. Și am înțeles că viața nu-mi va fi niciodată simplă aici, dar și că e un oraș care te obligă să dai mult ca să obții mai mult, care-ți ia ca să-ți dea, care te golește ca mai apoi să te umple.

Adieri

În gândurile ce-mi amintesc că până la urmă ajunge să fim noi înșine, că nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui, nici măcar nouă însene. Că ajunge să fim buni, onești, umili, generoși. Că ajunge să scormonim după o brumă de bun-simț pentru a reuși să ne educăm decenți. Cu noi, cu alții, cu natura, cu tot. Un tot din care trebuie să acceptăm că facem parte și pe care trebuie să-l respectăm. Un tot care, în condiții diverse, așa cum ne-a demonstrat deja, se poate întoarce în orice moment împotriva noastră. Un tot plin de violență, de stupiditate colectivă, de dogmatism, un tot fără urmă de dialog civil, un tot golit de aproape tot ceea ce avea uman. Un tot care, vrem-nu vrem, într-un fel ni l-am creat iar acum ne aparține. O lume în care n-a fost niciodată prea ușor de trăit, dar in care acum a devenit aproape impossibil.

Ambiții sau dorințe?

Cineva ieri m-a întrebat care sunt ambițiile mele. I-am răspuns fără să mă gândesc prea mult că ale mele nu sunt ambiții ci mai degrabă dorințe. Azi mă întreb care e diferența dintre aceste două concepte. Dacă e o chestiune ce ține de fiecare persoana, de situație ori de vârstă. Dar și de ce astfel de gânduri îmi vin doar la contactul cu anumite persoane. Acelea care au ceva din strălucirea verii, acelea care de fiecare dată când pleacă lasă în urma lor reflexii, întrebări, gânduri, acelea care te fac să-ți amintești ori să-ți dorești, să te simți vie fără să te ridiculizezi pentru absurditatea gândurilor, sentimentelor ori acțiunilor proprii. Acelea pe care nuditatea nu le sperie, ci pentru care mai degrabă e o chestie pozitivă. Acelea care te fac din nou să vrei, indiferent dacă asta înseamnă dorință ori ambiție, care-ți fac umorul să oscileze și durerea să persiste, tragând afară furii, supărări și tristeți răsfierte, conflicte crezute demult îngropate. Acelea care te fac să simți cât ești de umană, de superficială, care te fac să râzi ca să nu dramatizezi, care te alintă ca să îndulcească duritatea vieții și-a trecerii timpului, a absenței prietenilor, a oamenilor dragi.