Roșii… de toamnă

Șterg cu mâneca roză a pijamalei de bumbac geamul aburit, observ ploaia cum cade în lumina galbenă împrăștiată de felinarul din fața casei, rafalele de vând aruncă stropii mari și reci în toate părțile, în geamuri, în florile culcate la pământ de biciul furtunii, în suflet, picături de nostalgie pentru o altă vară aproape trecută.
Trecută. Diversă. Bizară. Cu măști, cu soare, cu mare, cu distanză mai mult sau mai puțin socială, cu mișcarea terificantă a graficilor de contagiați și morți în sus și în jos, cu știri ce fac jocul terorii, dar și mai mult al prostiei, economii la pamânt, politici veninoase, referendum, alegeri, dezastre climatice, poliție americana innebunită, probleme personale și colective, ură, invidie, certuri hrana noastră cea de toate zilele, popoare a nimănui, guverne nonguverne, minciună, neîncredere, speranță și deznădejde deopotrivă, întoarceri din vacanță, toamnă.

Limbi

Că doar la noi, „s-o iei pe arătură” înseamnă altceva decât să te plimbi pe câmpuri încă neplantate iar „să te fut!” nu este neapărat o propunere de a face sex. Plimb ursul agale în urma lor, înainte să înceapă să-mi curgă balele la imaginea prăjiturii din vitrina cofetăriei din dreapta mai rău ca la câinele lui Pavlov la vederea luminii, ciulind urechile în adierea curiozității, că n-aș vrea să scap nicio ocazie să-mi îmbogățesc vocabularul.

Să trăiești, Mărie!

Maria e o persoană, o zi, o dată, un nume, o stare. O sarbătoare. Aici și acolo, atunci și acum. Maria e întrebare dar și răspuns. Maria e bucurie, și tristețe, și dor, și blândețe, și bine, și rău. Maria e dragoste dar si ură. Maria e una. Sau toate.
Să trăiți să înfloriți, Marii de pretudindeni!

Între azi și ieri, aici și acolo

E una dintre cele mai frumoase fotografii, unul dintre cele mai minunate momente, din acelea pe care nu poți să le descrii. Mi-l eternalizase o colegă ce nu cred că în acel moment își dădea seama de câte sentimente și intensitate aduna în acel unic moment. Și pe care acum, cu un zâmbet atârnat melancolic de colțul gurii, îl simt ca pe o coardă ce leagă adâncurile, originile, un fel de limită ce te ține în picioare, uneori salvare, alteori nostalgie, ce strânge prezentul la mijloc ca pe o funie întinsă între trecut și viitor. Dar e și unul dintre cele mai frumoase momente de azi și de ieri, de aici și de acolo. Pentru că atunci când se trăiește așa, un pic aici și un pic acolo, și inima îți bate la fel, bucățită în locuri și timpuri din care parcă n-ai plecat sau in care încă n-ai ajuns. Ca o exigență, ca o dorință, ca un neajuns. Sau o descoperire. Aceea că să crești înseamnă să înțelegi, să accepți. Să te accepți.

Peripeții

E duminică, ultima zi, și eu nu vreau să pierd niciun minut. Zgomotele de obloane și mirosul de cafea trezesc omenirea. La vreo 200 de metri în față, o piață mixtă prinde formă. Mă îndrept spre centru, trec țanțoșă prin fața barului în care mi-am băut ieri dimineață cafeaua. Nu intru, dar doar ca să-i pedepsesc pentru ieri când barmanul știe-tot îi povestea indignat unei femei urâte de dincolo de tejghea cum că un prieten comun s-ar fi căsătorit cu o româncă, „siccome non ci fossero più donne italiane”. Trec strada prin fața clădirii poliției și mă opresc la terasa cu scaune negre și roșii a unui hotel. Cafeaua e bună. O beau încet, în timp ce privesc trecătorii. Fiecare picătură își are locul ei în creierul meu. Plec, din ușa unui magazin cochet, o doamnă ce vinde pălării mă salută, schimbăm două vorbe, aflu că-i dificil să trăiești din comerț cu pălării, are și ea o fată care abia a terminat liceul și pe care a crescut-o singură. Imi place sentimentul de complicitate pe care mi-l dă conversația.

Vacanță

Drumul săpat in stâncă șerpuiește în jos spre mare. Vedem plaja. „Le Calandre”. Așa se chiamă. Mă întreb ce-o fi însemnând. N-am vreme să-mi răspund. Peisajul pare desenat. Frumusețea îmi taie respirația. Fecior-miu îmi urmărește reacțiile. Îl simt emoționat. Știu de ce: ăsta e locul unde și-a sărbătorit 20 de ani. Unul dintre motivele pentru care a vrut să mă aducă aici. Dar nu numai. Îi place să mă plimbe prin locurile pe care le descoperă în călătoriile lui. Un obicei devenit tradiție. În fiecare an mergem undeva. Într-un loc minunat ca acesta.
Simt o pace infinită, mă confund cu natura, aud valurile ce se sparg pe plajă, frânturi de fraze și o muzică urâtă ce mă aduce cu piciorele pe pământ… nisipul fierbinte îmi arde tălpile, unicul mod în care îmi mai simt umanitatea. Mare și intimitate. Timpul s-a oprit în loc într-o atmosferă capabilă să împace cu sine însuși și cu universul chiar și pe ultimul sceptic.