Adieri

În gândurile ce-mi amintesc că până la urmă ajunge să fim noi înșine, că nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui, nici măcar nouă însene. Că ajunge să fim buni, onești, umili, generoși. Că ajunge să scormonim după o brumă de bun-simț pentru a reuși să ne educăm decenți. Cu noi, cu alții, cu natura, cu tot. Un tot din care trebuie să acceptăm că facem parte și pe care trebuie să-l respectăm. Un tot care, în condiții diverse, așa cum ne-a demonstrat deja, se poate întoarce în orice moment împotriva noastră. Un tot plin de violență, de stupiditate colectivă, de dogmatism, un tot fără urmă de dialog civil, un tot golit de aproape tot ceea ce avea uman. Un tot care, vrem-nu vrem, într-un fel ni l-am creat iar acum ne aparține. O lume în care n-a fost niciodată prea ușor de trăit, dar in care acum a devenit aproape impossibil.