Pentru că-i joi

   O să zic despre sufletul meu. O lungă căutare în fundul abisurilor. Când imaginea de tine însuți nu mai coincide cu ceea ce în realitate ești, începi să te detești. Gesturi. Comportamente. Bucuria de a trăi. Și aproape tot restul în jurul tău. Refuzi lumea dar altceva nu ai. Asculți muzică.  Aceleași două melodii la infinit, spasmodic, fără să te plictisești. În teorie, pentru că îți plac. În practică, pentru că ai citit în tratatul unui psiholog la modă că ar alunga depresia. Ai nevoie de altceva.  De noi spații. Necunoscute. De noi state de conștiință. Ceea ce ai în schimb e un gol imens. Pe care-l umpli cum poți. Cu mâncare. Alteori cu băutură. Din când în când cu câte o minciună frumoasă. Mintea e o chestie uimitoare.
    Eu am traversat această viață greu. Nu știu de ce. Când m-am născut aveam toate datele ca să nu fie așa. Apoi s-a întâmplat destinul. Sau ce-o fi fost. Nu mă plâng. Dar nu pentru că n-aș vrea, ci mai degrabă pentru că m-am prins că nu sunt în stare. E inutil să faci lucruri pe care știi că nu le faci bine. Am întâlnit oameni cu un talent extraordinar în astfel de lucruri. Sunt exact aceia de care imediat ce te desparti, te prinzi că iar te-au păcălit să faci ceva pentru ei.
     N-am vrut niciodată să mă simt inteligentă privind o lume cretină, cred că mi-ar fi placut mai mult să mă simt cretină în timp ce priveam o lume inteligentă.  Eu îmi doream lucruri normale. Te priveam și visam o viață împreună cu tine. Oricine ai fi. Dar visurile  frumoase nu se realizează niciodată. Pentru că altele sunt visele pe care viața le oferă. Iar pentru acestea trebuie să schimbi intotdeauna ceva. Să nu te mulțumești cu micile bucurii cotidiane. Să renunți la lucruri. Să renunți la tine. Și nu toți suntem făcuți pentru asfel de sacrificii.
    E joi. Ziua pe care chiar aș fi avut motive s-o iubesc. Dar nu așa s-a întâmpat, pentru că  e ziua de care îmi este foarte frică. De vreo câțiva ani încoace, de când am observat că joia mi se întâmplă lucruri rele. Eu m-am născut joia, într-o iarnă, înainte de Crăciun, mi-au spus că noaptea. O fi că de aia paranoia îmi susură că joia plătesc tribut existenței. Apoi, tot joi se scoate plasticul în stradă. Iar eu iar am uitat.  Iar oamenii vor să-mi vorbească joia. Deci și azi. În timp ce eu vreau doar să mă ascund într-un colț în care să aștept să treacă. Apropo, ați observat că oamenii îți vorbesc pentru ei și aproape niciodată pentru tine? Eu da. Chiar și atunci când îți dau o impresie contrarie.
     Burghiul vecinilor îmi amestecă gândurile. Dau să urlu. Vocea îmi tremură. Îmi par ridicolă. Mă gandesc că mi-ar plăcea să am nebunia copiilor. Aceea pe care n-am avut timp să mi-o exercit. Chiar dacă dreptul aveam. Să mă trântesc la pământ, să bat din picioare, să urlu, sa scot limba, sa scuip. Fără să-mi pese de ce părere are omenirea. Dar e prea târziu. Eul social ha devenit deja mai important decât cel individual.