Se potessi creare un mondo in mezzo agli altri mondi

I suoni della città notturna mi danno fastidio, sento il mio respiro nel vento e il lamento di un uccello in notte. I palazzi alti, l’asfalto, la città in se, mi creano l’ansia. Mi manca la terra sotto i piedi. Mi manca il villaggio. Nei villaggi regna un senso di certezza differente che nessuna città può dare. Nei villaggi il mutamento è perenne, ciò che muta in natura rinasce con il ritorno delle stagioni. Ciò che viene della terrà ritorna sempre. Ciò che fiorisce, muore e sboccia di nuovo. Un equilibrio perfetto tra la realtà esterna e la verità interiore…

Bona – un pezzo di un altro mondo

Il mio istinto non mi spinge a criticare. Il mio istinto, in questo posto, che ho imparato ad amare, è di osservare, di farmi coinvolgere, di divertirmi. Di concedermi la libertà di sentire e di riappropriarmi di tutte le emozioni che avevo messo da parte così a lungo fino a dimenticarle.
Qui, migliaia di chilometri lontana da casa, ad un tratto e senza un motivo preciso, mi sento protetta, l’aria blanda è calda mi abbraccia, il candore dei bambini e gli asini che arano mi donano un senso di appartenenza che mi è sempre mancato, purtroppo, nel paese d’origine, qui posso fiutare l’odore di terra umida sotto le dita, udire il cinguettio degli uccelli, sentire l’erba che cresce, il mormoro delle foglie e la natura che mi avvolge in un gesto di incondizionato amore, proprio quello che ti fa dimenticare tutti i traumi passati, fino al punto di spezzarti il cuore. Perché, a volte, se sei fortunato, ti può capitare che il cuore ti si spezzi in maniera giusta.

Bona, un pezzo di un altro mondo

Dal portico di una casa, una donna sorrise poi ci salutò a lungo come da tradizione, un’altra lava il suo bambino versando acqua da un bidone in plastica, le capre libere camminano senza fretta in lungo della strada principale. Dappertutto ci sono bambini che giocano. Appena ci vedono, cominciano a seguirci, ci prendono per mano, ci toccano e ci tirano i capelli. Ci chiamano toubab – il termine wolof per bianco, con connotazione molte volte dispregiativa. Ci sta, mi dico, mentre penso che la vita mette equilibrio in tutto, ci sta, sopratutto per tutte le volte in cui a noi, i toubab, ci è uscita dalla bocca la parola negro. Ovunque guardi, vedi sedie e tappeti con uomini, donne e bambini seduti sopra. Alcuni persi nei loro pensieri, altri a chiacchierare oppure a preparare il té senegalese, versandolo e riversandolo da un bicchiere all’altro e ripetendo questo travaso per innumerevoli volte senza mai versare una goccia, in un vero rituale. Dovunque guardi c’è gente che sorride, canta o balla. Mi accorgo di invidiare il loro contegno e i loro sorrisi di saluto.

Africa – un vis împlinit (II)

E aici că pentru prima dată am simțit bucurie când am dat bani la un student african din recunoștință pentru că a mers cu mine să cumpăr două chestii din piață sau o rochie de la o tarabă ori am oferit un prânz la un altul pentru că m-a dus să văd centrul orașului ori la un copil un pumn de caramele sau toți mărunții din buzunar când m-au luat de mână și au mers așa cu mine pe stradă, râzând și bucurându-se de moment. Nimeni nu îți cere nimic, ei știu că tu le dai. Și tu le dai. E simplu: ești alb, plătești. E un fel de acord tacit. Pentru toată istoria ce purtăm în cârcă. Și ei, și noi. Dacă le dai se bucură, sincer și pe față, le simți bucuria fizic, de ai senzația că poți s-o atingi cu mâna, e normal, de cele mai multe ori cu banii ăia, cu care tu ai bea două cafele ori ai face un aperitiv, ei mănâncă o săptămână. Dacă se întâmplă să nu o faci, nu te trimit la origini, nu te privesc urât ori cel puțin nu pe față. Iar acest lucru impresionează.
E multă sărăcie în Senegal, miseria și sărăcia lucie cred că s-a inventat acolo, aproape nu există o clasă social-economică de mijloc, există foarte bogați și foarte săraci. Dakar e un oraș greu de suportat, murdar, foarte poluat, dezordonat, practic depozitul de deșeuri al Europei. Chiar și profesorii, medicii, funcționarii publici, chiar dacă au un salariu, au și toată familia în spate, cu mătuși și unchi cu tot, și tot greu o duc. Locuiesc împreună, chiar și 10 persoane într-o casă mică, dorm pe jos pe saltele, ca să împartă chiria și să le rămână ceva pentru orezul cotidian, medicamente, vizite nu-și permit pentru că sănătatea publică nu e gratuită, apă curentă, igienă, educație sanitară bazilară zero, străzi desfundate, multe nici măcar asfaltate, inundate de apa curgând din țevile sparte, grupuri de copii în picioarele goale, insecte, ințepături infectate, conjunctivită… Apoi mergi spre centrul orașului și vezi viloaie de o bogăție opulentă, palmă grea pe obrazul majorității. Și totuși nu se plâng. Râd. Glumesc. Cântă. Dansează. Te îmbrățișează. Inshallah este crezul lor: Cum o vrea Dumnezeu.

Africa – un vis împlinit

Noi două formăm primul grup de misionari din acest an. Eu nu am multe date despre ce o să facem ori despre cum o să fie, a fost alegerea mea sa nu ma informez, pentru că nu am vrut să mă pregătesc psihologic, voiam să simt orice moment, să-l trăiesc exact cum vine, contrar naturii mele precaute. Misiunea în Senegal se desfășoară pe trei planuri: cel educativo-sanitar în Universitatea de assistenți medicali, universitate constituită și administrată de parohul bisericii catolice din Parcelles , Père Pasquale, și Annamaria, directoarea universității – și spitalul public Parcelles, Dakar; misiunea sanitară – cea mai veche și cred cea mai de suflet – în Casamance, a Bona, și misiunea socială, la Nianing, unde, din păcate, n-am reușit să ajungem, un alt motiv să mă întorc.
Primele impresii le-am avut dimineață, când ne-am trezit, în această aripă a clădirii ce aparține bisericii și care mai târziu am observat că vine folosită pentru voluntari, studenți, noi ecc, fiecare în camera ei, simplă, moderatemente curată, a parte patul care, peste tot pe unde am stat pe tot parcursul misiunii, ne-a fost pregătit într-o curățenie ieșită din comun, ce contrasta puternic cu restul. Baia proprie în fiecare cameră dă o notă de privacy unică, privacy ce, mi-am dat seama cu timpul, că în Africa nu-i chiar o chestie normală, motiv pentru care a și fost unul dintre cele două lucruri care mi-au lipsit cel mai mult în această aventura: privacy și cafea. Espresso. Am băut trei în aproape o lună, dintre care doar una bună. Iar dacă aici, în lumea noastră europeană pare un moft, acolo, unde îți lipsesc aproape toate lucrurile cu care ești obișnuit, „mofturile” iau o valoare ce nici nu-ți imaginezi.