Perché a me?!

Fra meno di una settimana parto per l’Africa, in missione, di preciso, in Senegal. Ho sentito tanti pareri pro e molte altre contro. Il mondo è vario, è giusto così. Ma questo è un mio sogno nel cassetto da anni, che con l’aiuto di persone meravigliose che mi stanno accanto – una in particolare!- sta per diventare realtà. E l’emozione che mi pervade nessuno me la può togliere. E’ questa è l’unica cosa che conta. Perché? Perché a me! Perché a me capitano cose brutte ma anche cose belle. Perché in tutto c’è un equilibrio, anche se a volte non riusciamo più a vederlo. Perché la vita va così!

Pensieri fissi in un mondo migrante

Io non sono un rifugiato politico ma sono una migrante e tante cose le capisco perché proprio tante ne ho subite. Anzi, subisco ancora, anche se si potrebbe pensare che viviamo nel 2025 ed è praticamente impossibile. Non poche volte, ho osservato che l’essere umano si nutre di sofferenza altrui, e di conseguenza, purtroppo, non è impossibile! E, per rimanere nel tema delle caratteristiche umane, del tempo e dei valori, ieri, sempre in conferenza, la coordinatrice, che con orgoglio vanto di essere la mia amica, ha detto una frase che, per il peso della sua verità, mi ha fatto venire i brividi: “L’uomo è l’unico essere vivente sulla Terra che si autodistrugge”. Tutto qui. Perché questo è uno di quei momenti in cui non c’è più niente da dire, uno di quei momenti in cui un dolore infinito mi avvolge come una nebbia mentre il mondo reale lo sento un nulla amaro e per resistere devo scappare.

Roma: Program de călătorie

Locul: Roma
persoane- 1,
perioadă – 4 nopți/5 zile (26-30 mai)
total kilometri parcurși pe jos: 79
total cheltuieli = 1048 euro

Roma e il Vaticano

La Basilica di San Pietro, opera di nomi come Bramante, Raffaello, Michelangelo e Bernini, stupisce, e non di meno la vista mozzafiato a 360 gradi dal alto della Cupola, dove sono arrivata dopo aver fatto i 552 scalini a piedi. Sarà stata la stanchezza, l’emozione oppure semplicemente la sensazione di un momento unico nella vita, che mi riempiva il cuore, ma lì su, a 130 m da terra, ho capito ancora una volta quanto siamo fortunati a vivere nei tempi e luoghi come questa, nelle nostre attuali vite, ma, sopratutto, quanto siamo piccoli a non vedere oppure non accettare l’evidente meravigliosa realtà e dare per scontato tutto ciò. La bellezza e la ricchezza che ci circonda e la possibilità di essere noi i fortunati di poter viverla, toccarla, mentre da un’altra parte del mondo la gente muore in guerra oppure di fame. Ditemi voi, non siamo fortunati?

Roma

Mă trezisem foarte de dimineață, când orașul era încă adormit, pe la 7,00 beam a doua cafea la Fontana di Trevi, unde aruncasem bănuțul dorinței de a mă reîntoarce la Roma, cum zice legenda, și unde o pereche în jur de 50 de ani își jura iubire eternă cu o cerere în căsătorie, iar noi, celelalte zeci de persoane prezente, aplaudam bucuroși iubirea lor. O iau la picior spre Pantheon că auzisem că la prima oră a dimineții cozile nu sunt atât de lungi. Auzisem rău. Edificiul cilindric, precedut de coloane impozante, vechi de 2000 de ani, cred că e cel mai bine conservat în timp din tot ce am văzut până acum, dedicat tuturor divinităților trecute, prezente și viitoare, vine asaltat practic de o mulțime pestriță dar foarte educată cu mult înainte de ora deschiderii. Și da, în centrul cupolei se deschide un oculo de aproape 9 metri prin care intră lumina naturală dar și apa atunci când plouă, apă care dispare imediat în cele 22 de scurgeri gândite propriu pentru acest tip de situații. Cred că am rămas vrei 50 de minute, contemplând frumusețea locului și a minților care l-au creat.
După 15 minute și vreun kilometru de mers pe jos, ajung în piazza del Campidoglio, una dintre piețele cele mai importante ale Romei. Aici găsesc Museii Capitolini, considerat primul museu public din lume. E imens și asta recunosc, nu știu de ce, mă enervează. E ca și când mintea mea zice că atâta istorie n-ar trebui să existe doar într-un singur loc. Am stat aici câteva ore, kilometri de istorie și cultură, Lupa Capitolina, mi-a dat frisoane, cred că de vină sunt legendele copilăriei cu Remus și Romulus, iar instinctul de-a o atinge nu-mi dădea pace, Colosso |di Costantino, în schimb, m-a făcut să mă simt mică în toate sensurile cuvântului.

Roma, Orașul Etern

Decisesem să vin la Roma într-un mod destul de tempestos, idea destinației exista de mult în capul meu, doar că, nu știu de ce, nu se concretiza. Aveam cinci zile libere și sătulă să aud „da’ unde vrei să pleci, da’ cum singură, dar nu se poate, e prea scump, prea departe, ești nebună ecc”, de parcă nu-mi ajungeau dubiile personale, într-o săptămână am rezervat tot și am plecat, contrar naturii mele temătoare și adesea incerte, care rezervă și programează călătoriile cu câteva luni chiar jumătate de an înainte.