Una peste alta, aveam o grămadă de lucruri de făcut, dar nu-mi ardea, așa că decisei să fac doi pași, apoi mai vedeam. Mă plimbai fără țintă vreo doi kilometri, din când în când mă sgâiam la vitrine ori intram în câte un magazin, după ceva timp mi se făcu foame, mă oprii la o terasă. Avui, încă o dată, confirmarea faptului că fericirea este ceva simplu și frugal: un pahar de vin, o pizza al tegamino, liniștea unui oraș încă în vacanță. Nimic altceva.
Lună: septembrie 2024
Seri torineze, vieți alternative
Un fior îmi coboară pe șira spinării, nu e frică, e altceva dar nu știu exact să zic ce, mă strâng în mine, îmi continui drumul. În fond ce altceva aș putea să fac? Privesc atent, dar în același timp discret, mai mult pentru ei decât pentru mine, nu-i dificil să-ți dai seama că ochiul curios nu le face plăcere. Câțiva dorm pe cartoane, răpuși de substanțe și alcool, unul mănâncă ceva dintr-o pungă de hârtie, fizionomia îmi zice că e italian, un altul, negru, robust, așezat pe vine, se bate de țânțari cu o mână în timp ce cu cealaltă ține la ureche un celular la care vorbește tare într-o limbă necunoscută mie, dură, cu inflexiuni pe alocuri blânde, cred franceze; doi pași mai în față, pe o băncuță, un tânăr ține strâns o sticlă de bere între picioare de zici că-i bunul său cel mai de preț – sau poate nu zici, chiar e – îmi cere o monedă, după accent e estic de-al meu. Îi răspund că nu am, mă trimite la origini, o dorință puternică de a-i arăta degetul mijlociu îmi străbate ființa instantaneu pe diagonală, trec mai departe. Zâmbesc. Știu că nu-i o reacție normală, dar mai știu și că nu trăim într-o lume normală. Acum, că mă gândesc, începe să mă bântuie nebunia cu întrebări de tipul Ce-i aia lume normală? O fi a mea? A ta? A lor? Apoi îmi dau seama că de fapt nici nu contează.
69 