Lo guardo è sorrido ancora per la consapevolezza del fatto che la mia salvezza è racchiusa certamente nella decisione – credo l’unica di cui non mi sono mai pentita – di portare al mondo un figlio. Proprio questo figlio, che sta davanti a me e con il quale ora mangio, bevo, chiacchiero, rido, mi riempio di felicità. Non pensate che le cose sono state sempre semplici nella nostra vita, anzi mai, ma con il passare del tempo e con una progressiva comprensione e accettazione di sé e di certe verità, come la forza racchiusa nell’amicizia vera o il fatto che una persona non deve mai confondere gli sbagli con il fallimento o imputarli alla sfortuna, o che un figlio è una persona diversa da noi anche se per sempre parte di noi e non deve per forza portare i nostri sogni avanti, ma quelli propri, abbiamo trovato il nostro equilibrio.
Lună: mai 2024
Ho imparato
Ho imparato a mettermi da parte. Ho imparato a sorridere quando mi offendono. Ho imparato a guardare negli occhi la cattiveria. Ho imparato a nascondere la tristezza davanti all’odio. Ho imparato guardare fuori dagli schemi, cioè avanti. Ho imparato a centrarmi su cose davvero importanti. Soprattutto su me stessa. Ho imparato che il tempo risolve quasi ogni problema. E che questa non è una balla. Ho imparato a sorridere quando da piangere mi veniva. E che per ridere non mi serve un motivo. Ho imparato a non rispondere con la stessa moneta. Perché ho capito che sarebbe spesa male. Ho imparato che le reazioni delle persone le più delle volte non hanno a che fare con me ma con loro stese. Ho imparato perché non ho avuto scelta. Ho imparato molto. Anche quando non volevo. Anzi, soprattutto. E questo non significa che sono cresciuta. Ma soltanto che ho imparato e basta.
Să fugi…
Să fugi, da’ unde? Sub ploaia torențială ce răpăie dincolo de ușa grea închisă cu zgomot peste clipa abia trecută. În gustul stătut dar sigur al obișnuinței, în părul decolorat de timp, în nopțile neînțelese de mai în care nici primăvara nu s-a mai oprit, în sensul de culpă care tace, într-o îmbrățișare aparent cazuală. În ieri sau în mâine, în sărutul pe frunte al fiului tău, într-un loc îndepărtat, uitat de oameni și vremuri, locul acela, îl știți, eu nu, unde să greșești nu e greșit, pentru că toți greșim, pentru că viața însăși e o alegere hazardată, o tentativă, reușită sau nu, nimeni nu știe, înainte ca timpul să-i fi ajuns la sfârșit.
Să fugi. În căutarea răbdării, aceea care ne poartă la un alt nivel, acela la care când se rănește se întâmplă din greșeală ori incompetență. Niciodată din răutate. Să fugi. Dincolo de propriile gânduri, în florile de cireș deja trecute, acolo unde există destul oxigen ca să poți respira, într-un loc în care să nu trebuiască să lovești ca să nu fii lovit, unde să dai fără a avea necesitatea de a primi, unde să râzi ori să plângi doar pentru că așa îți vine. Să fugi fără să conteze unde, în privirea unui bătrân, în puritatea unui copil, în blândețea unei mame. Să fugi, purtând cu tine esențialul, bunul și frumosul.
Să fugi, pentru că e unicul mod în care știi să rămâi.
69 