Drumul spre iad e presărat cu intenții bune…

Acum că mă gândesc, aș putea să dau vina pe moral, că m-am trezit cu el la pământ când am văzut că iarna în dimineața asta a înlocuit din nou primăvara iar griul lumina, aș putea să vă spun și că să nu faceți ca mine, dar n-am niciun drept si aș mai fi și ipocrită. Așa că o să vă spun doar că fiecare știe mai bine ce trebuie să facă ori ce trebuie să mănânce, că e greșit să judecăm farfuria vecinului, că admir mult pe cei care au voință, că din când în când nu-i o crimă să-ți bagi picioarele în teică dacă sănătatea îți permite, că mâncatul e una dintre puținele plăceri adevărate ale omului în această viață, că să mănâci nu e o rușine, că corpul tău e doar al tău și atunci cand îți place dar și când nu-ți place, că să ai câteva chile în plus nu-i o culpă imperdonabilă și nici indice de nesimțire, că nu toate avem norocul să devenim milf, și că, în fond, niște carne ici-colo prin locurile esențiale n-a făcut rău la nimeni, dimpotrivă…

Pe arătură

Vântul cald de început de martie, drumul de țară și arăturile pe care le strabat cu plăcere incomensurabilă, parfumul de pământ reavăn și mirosul de fum de frunze arse nostalgie a copilăriei mă umplu de o bucurie de nedescris. De libertate și de pace! De împăcare! Cu mine însămi, cu toți ceilalți, cu universul întreg. Cu starea de fapt a lucrurilor… Pentru că sunt ăstea adevăratele momente importante ale vieții, cele simple, care fac să îți dea sufletul pe afară de fericire….