Străina

De ce majoritatea persoanelor emigrante sunt femei? De ce aleg Italia? Câți bărbați și copii își urmează soțiile și mamele afară? Ce simte o mamă nevoită să-și părăsească căminul? Fiii își învinovățesc mamele pentru că sunt nevoiți să crească fără ele? Cum sunt tratate femeile din est? La ce se așteaptă ele odată ajunse aici? Studiile și experiența le vin recunoscute? Dar meritele? Câtă suferință, durere și lacrimi există? Ce șanse să se reinventeze are o femeie străină de vârstă medie într-o țară străină? A meritat sacrificiul?

40+

Viața e scurtă , nu-i timp de dat cu stângu-n dreptul, ci mai degrabă de dansat, nu importă cu ce fel de pantofi o faci – eleganti, clasici ori moderni, sau cum te privesc ceilalți, important e să fie confortabili și de calitate, să te simți bine în ei!

Temeri

Trăiesc dintotdeauna această teroare de lucruri noi, necunoscute, de oameni noi pentru care nutresc vreo formă de admirație, și de fiecare dată port cu mine un sens de inadcvatețe, presumptos și chinuitor, paralizant. Ca și când, cu cât lucrurile sunt mai dificile, cu atât satisfacția e mai mare. O privire scurtă în trecut îmi amintește că n-am făcut niciodată lucruri simple. Nici ușoare. Una peste alta, îmi dau seama că și de această dată, chiar de la început, de când mi-am propus acest obiectiv, nu m-am simțit niciun moment la înălțime. Chiar dacă rațiunea îmi spune că sunt pregătită și că-mi va plăcea, există ceva în mine, un soi de parte masochistă care nu-i gata, la care-i place suferința, care tremură pentru mizeriile lumii, ale mele și ale voastre, o parte care refuză să-și cultive limitele public, acelea care ne definesc, de parcă s-ar teme să nu treacă fina graniță ce protejează propria umanitate.

Începuturi

O panică imensă punea treptat dar sigur stăpânire pe mintea și sufletul meu până atunci liniștite. Programele acelea complexe, limbajul atât de elevat al profesorilor îmi sdruncinau certitudinea ce până atunci fusese alimentată doar de partea frumoasă a lucrurilor, aceea de a învăța lucruri noi, dorința de a mă pune în discuție, de a-mi depăși limitele și prejudecățile despre mine însămi.

Da-ți dai seama cât ești de ciudată?

Alors, concluzia o să i-o dedic Danielei, pentru că vreau să-i spun că destinul există! Că e chestia aia care ne-a adus împreună acum 30 de ani, chestia aia care mi-a ținut-o lângă mine când nu aveam pe altcineva, chestia aia care-l face pe fii-miu să o cheme Dănuța, iar pe fiică-sa să stea la bârfă cu mine ore în șir, chestia aia care-i dă curajul și inconștiența să-mi zică așa fără urmă de rușine că-s ciudată, chestia aia care ne-a ținut aproape chiar și atunci când nu eram.
O să vă mai zic doar că sunt convinsă că aproape toți aveți o Daniela, așa ca mine, iar celor care nu aveți, vă consiliez s-o achiziționați. Nu de alta, dar există momente în care cineva trebuie să vă amintească cât sunteți de ciudați și că acest lucru nu schimbă lucrurile între voi…

Din mers

La început l-am urât. Cred că și el pe mine. Îl simțeam gri și rece. Și atât de umed. Eram obișnuită cu stralucirea soarelui de pe faleza Dunării și cea a zăpezii în prag de sărbători, cu lumea ce cunoaște și judecă pe toată lumea, așa cum stă bine în orașele mici ca cel din care veneam eu. Apoi, o rază de lumină pătrunse timid în sufletul meu, deschizând o perspectivă căreia nu-i dădusem nicio șansă. Și l-am iubit. Și am înțeles că viața nu-mi va fi niciodată simplă aici, dar și că e un oraș care te obligă să dai mult ca să obții mai mult, care-ți ia ca să-ți dea, care te golește ca mai apoi să te umple.

Ambiții sau dorințe?

Cineva ieri m-a întrebat care sunt ambițiile mele. I-am răspuns fără să mă gândesc prea mult că ale mele nu sunt ambiții ci mai degrabă dorințe. Azi mă întreb care e diferența dintre aceste două concepte. Dacă e o chestiune ce ține de fiecare persoana, de situație ori de vârstă. Dar și de ce astfel de gânduri îmi vin doar la contactul cu anumite persoane. Acelea care au ceva din strălucirea verii, acelea care de fiecare dată când pleacă lasă în urma lor reflexii, întrebări, gânduri, acelea care te fac să-ți amintești ori să-ți dorești, să te simți vie fără să te ridiculizezi pentru absurditatea gândurilor, sentimentelor ori acțiunilor proprii. Acelea pe care nuditatea nu le sperie, ci pentru care mai degrabă e o chestie pozitivă. Acelea care te fac din nou să vrei, indiferent dacă asta înseamnă dorință ori ambiție, care-ți fac umorul să oscileze și durerea să persiste, tragând afară furii, supărări și tristeți răsfierte, conflicte crezute demult îngropate. Acelea care te fac să simți cât ești de umană, de superficială, care te fac să râzi ca să nu dramatizezi, care te alintă ca să îndulcească duritatea vieții și-a trecerii timpului, a absenței prietenilor, a oamenilor dragi.

50 de nuanțe de…violență

Cine știe câtă suferință și teroare ai îndurat și cât de stupidă, scurtă, incertă și fragilă ți s-a părut viața în timp ce voci criminale te amenințau. Cine știe câtă durere și amărăciune ai lăsat în urmă, în sufletul fiilor, părinților, fraților, prietenilor. Cine știe cât de impotentă, vulnerabilă, singură te-ai simțit când ai urlat și nimeni nu te-a auzit. Cine știe cu ce frică l-ai privit în ochi ca să-l vezi cine e. Un monstru. O bestie. Un criminal. Al tău. Cine știe ce simți când privești la televizor emisiuni cu criminali și violatori. Acum, când nimeni mai bine decât tine știe că există viol, există discriminare, există prejudecăți, există agresiuni și există abuzuri.
Și totuși există și PARITATE, CONSENS, RESPECT, UMANITATE! Există și faptul că, oameni buni, NICIUN FEL DE VIOLENȚĂ, FIZICĂ, MORALĂ SAU DE ORICARE ALT TIP, NU ARE SCUZĂ!

Soft, de vară…

Știu ce ora e: 5 dimineață. Știu cine e, că am recunoscut-o după unghii. Știu și că vrea să mă ridic s-o hrănesc. Dar nu cedez manipulării. Nici ea. Ne continuăm rutina matinală. O simt cum mi se apropie de față, îmi respiră în nas, apoi mă plesnește ușor peste obraj. Mă fac că dorm. Trece la artileria grea : Sare pe masă. Începe să mestece ostentativ frunzele celor două Anthurium. Nu cele de la bază, că pe alea le-a mâncat săptămâna trecută. Știe că la asta nu rezist. Din cand în cand, se oprește și mă privește. Așteaptă o reacție. Molfăie și mai abitir. Cu ochii lipiți, arunc spre masă un pachet de servețele găsit pe noptieră. Nimic. S-a prins că-s prea ușoare ca să-i facă rău. Urmează papucii. Unul după altul. Se eschivează. Scapă. Număr până la 14, o aud din nou mestecând o frunză de Anthurium. E inutil. Mă târâi ușor de sub lenea dimineții, în timp ce Sniffi saltă de bucurie. A câștigat din nou. O premiez cu jumătate de cutie de patè de pui, ăla care-i place ei. Mă premiez și pe mine. Cu o cafea. Aia care-mi place mie.
Zgomotele urbane trezesc dimineața, luminile zilei se aprind una dupa alta, de la bar simt cum urcă până la etajul trei mirosul de cafea. E special mirosul. E special momentul.

Corpul femeii

Femeia nu trebuie să fie grasă, dar nici slabă. Și trebuie să fie tânără. Cât mai tânără. Pentru că îmbătrânirea la femei e diferită de imbătrânirea la bărbați. Pentru femei înseamnă deteriorare, în timp ce pentru bărbați e ca vinul, cu timpul devin afascinanți. Grizonatul e carismatic, femeia cu părul alb e babă. Dacă recurgi la chirugie ești superficială, dacă vorbești de celulită, problemele lumii sunt altele. Dacă îți expui corpul, ești curvă, dacă nu ești feminină e o crimă. Îmbătrânirea e un lux pe care, dacă te-ai născut cu fantă, e dificil să ți-l permiți (dacă nu ești o milf!).