Viitorul e rapid, sigur, economic…

        Un zgomot confuz mă arunca brusc în lumea celor vii la ceas devreme, acela la care ziua și noaptea se leagănă în strânsă îmbrățișare. N-am timp să-mi dau seama ce-a fost, că liniștea se așterne grăbită peste omenirea încă adormită. De la înălțimea celor șapte etaje unde locuiesc, privesc, cu ochi mici, într-o dungă, pe jumătate închiși, lumea. Pare să se fi oprit în loc. La fel și timpul.
    Într-un tablou spectacular, Lumea Nouă se întinde sub ochii mei, strălucind în noapte, chinuindu-se disperat și ipocrit parcă să acopere miseria generală, plaga estinsă deja adânc în mădularele societații actuale. Supermercate, hipermercate, centre commerciale, trusturi, lichidări de stocuri, multinaționale care, cică, relansează economia, inducând croitorul de la colțul străzii să închidă și dând calitatea pe cantitate, tăind chetuieli, costuri și oameni, îți fură inconștient ochiul și mințile. Viitorul e rapid, sigur, economic!, e gândul omului modern, în timp ce comandă din fundul patului papuci de plajă pentru anul viitor, chiloți Calvin Klein la preț redus, “ Conversații cu Dumnezeu”, de un autor incert, că, fie zis între noi, doar el ne mai poate salva, și pizza cu de toate,  contribuind, ferm convins, în felul acesta, la inevitabila devoltare istorico-economică. Doar Spiritul Timpurilor, acela adevărat, ascuns, mai plânge-n barbă durerosul adevăr, și anume că în era Democrației și Libertății cam la atât e redus liberul citadin în liberul Stat.
     Omul bun, acela cu un intelect care i-a permis să-și facă o jumătate de idee la nivel macro, căzându-i un ochi dincolo de marginile necesităților individuale,  în cazul în care nu s-a perdut deja pe drum, a devenit solitar și trist, indiferent de naționalitate, culoare, religie, un expatriat, un exilat in propria casă, un abusiv, care se foiește în așternuturi prin somn, chinuit de coșmaruri, după ce, dezamăgit de direcția tuturor lucrurilor, s-a retras în lumea lui mică, proprie, tăcută – în fond, ce ar mai fi de spus – într-o  dureroasă compasiune aproape dispărută sub mantia avariției, răutății, aroganței, ipocriziei, rău general, necessar sau nu – că cine sunt eu să exprim o opinie în sensul acesta – al realității actuale.
    Un om cade și alți 13 se bucură de necazul lui, o națiune întinde o mână alteia în dificultate apoi se ofensează că aceasta nu-i mulțumește pentru gestul altruist, un preot ce umblă din casă în casă îndrugând un refren obosit de mii de ani lipsit exact de credința-motiv ce-l purta poate odata pe la ușile oamenilor, un oraș ce urlă că vrea să-și vadă primarul cu lopata în mână curățând străzile de zăpadă, că doar pentru asta a fost votat; comunism, fascism, nazism și alte forme de stat apuse, invocate ori înjurate, după caz și simțiri de moment, de mase de oameni într-o pocăință nostalgică, pentru ceea ce a fost, chiar și mafia, că parcă înainte servea la ceva, acum nu. Un teatru mare cât o lume întreagă, la orizont de răsărit de soare, iată ce văd  eu de la înalțimea a 7 etaje, de la geamul unui balcon dintr-o bătrână, uzurată, țară, o scenă strălucitoare de-ți ia ochii, în care toți recităm o parte. La fel cum toți plătim pentru această comedie, chiar și cei care nu recunosc, dând vina pe unicul eternul vinovat pentru toate relelele, Statul, fără să ne treacă prin cap că Statul suntem, de fapt, noi. Noi toți. Poate pentru că, în vremurile bune, din varii interese, nimeni nu ne-a educat în acest sens, sau poate pentru că stă în natura umană să găsească întotdeauna un alt vinovat. Unicul mod în care conștiința umană reușește să-și doarmă existența liniștită…
     Dar ce știu eu, nu sunt decât o fată de la țară, născută-crescută într-un sat din Delta Dunării, unde îmi amintesc că bărbații plecau dimineața pe întuneric la muncă iar femeile și copiii ieșeau la drum, vara, pentru a mătura fiecare în fața porții, iar iarna pentru a da zăpada la o parte. La sfârșit, strângeau gunoiele într-o gramadă, mare, comună, și îi dădeau foc. Ce-i drept, lucrurile se întâmplau în alte timpuri, alt regim, unul dintre acelea despre care lumea de azi vorbește mult chiar dacă nu l-a trăit niciodată. E și asta o altă carateristică a realității actuale… Și, totuși, îmi dau seama, că amintirile acelor vremi au pastrat viu în mine, încă, acel parfum de fum, atât de prezent de-l simt în nări uneori când trec prin vreun sat în care oamenii, prin nu știu ce ciudate rațiuni, au păstrat din vechile obișnuințe… Acestea nu sunt decat amintiri ale unei lumi aproape apuse, depănate în cur pe scaunul hamburgeriei mondiale, în așteptarea cafelei, care, trebuie să recunosc, e aproape la fel de bună ca cea baută, până nu demult, zilnic la bar. Și, totusi, simt cum  un aer nesănătos pătrunde oameni și lucruri de-o nostalgie fără obiect, de o amară indeterminare și vinovată suferință… nimic nou sub soare, ar zice străbunii noștri, doar aerul schimbării: O noapte apune, o zi răsare. O lume se închide, o alta se deschide.

Publicitate