De Crăciun fii mai bun

         Dar de ce doar de Crăciun ? Ce facem în restul timpului? Cumva, ferocitatea umană poate să se manifeste în toată splendoarea sa? Lăsăm o altă entitate să se ocupe de astfel de lucruri, o justiție de altă natură? Eventual una adultă?
           De la o fereastră, refrenul acestui cântec în tema sezonului ajunge până la mine. Mă strâng în giacă, de un frig imaginar ce mi se strecoară în măruntaie mai mult și mai mult pe măsură ce mă apropii de casa de unde se aude muzica. Zgomotul surd al pașilor, îmi e repede acoperit de un “De Crăciun, fii mai bun” care nu mi-a sunat niciodată mai ipocrit, ceea ce mă poartă cu gândul la banalitatea mizeriei în care ne scăldăm 364 de zile pe an și de care printr-un miracol ne curățim, dar de toată, printr-un gest, într-o singură zi, a 25-a a ultimei luni din fiecare an. O singură futută zi. Minunată. Perfectă. Sfântă. Dar pentru cine?!
      Cu pași aparent hotărâți, îmi amuțesc conștient gândurile, unicul mod în care pot să-mi văd de drum. Privirea continuă să urmărească o frunză ruginită ce pare să-și dea ultima suflare odată ajunsă pe trotuarul înghețat, ca și când ar fi fost cel mai important lucru de făcut pe pământ în acel moment. Simt cum asfaltul alunecos se lamentează înfundat sub bocancii greoi, ca un ecou al timpurilor. Al celor apuse. Dar mai ales al celor actuale. Al durerii colective. Al suferinței individuale. Pentru că există întotdeauna un punct exact, într-un moment anume, fix, prezent, în care ne dăm seama că responsabilitatea colectivă este suma tuturor acțiunilor individuale. Un moment dureros, prea greu pentru a fi purtat pe propriii umeri și al carei greutate omenirea o descarcă în singurul mod pe care îl cunoaște, aruncând vina proprie pe celălalt. Ori pe istorie. Ca și când Istoria n-am fi noi. Toți. Niciunul exclus.