O fi de bine, o fi de rău?!

•      Aveam trei zile libere. Demult nu mi se mai întâmplase, o fi că de aia nici nu știam  ce să fac cu ele. Aș fi vrut să plec pe undeva: visam la liniștea și mirosul unei căsuțe de țară, singură, maxim cu o prietenă. Aruncasem vorba la câteva dintre ele, dar în absența vreunui răspuns, n-am insistat, că nu stă în felul meu să pun oamenii în situații jenante.  În plus, între noi cam așa merge, când vrea Nuța nu vrea puța și viceversa, așa că am considerat că-mi meritam soarta și m-am reorientat. Îl rugasem pe fecior-miu să facă cercetare în domeniu dar cum nimic nu se prea potrivea, ne-am lăsat repede păgubași. Infine, am decis să mă odihnesc. Adică să stau în casă, că prea obosită nu eram. Am făcut piața, am mâncat salutar, am băut sucuri de mere, pere, țelină, finochi de mi s-au înverzit ochii, și-am văzut filme cu teme de Crăciun de mi s-au înnodat lacrimile în barbă și mai jos de atât. Cea mai proastă alegere a fost Gloria Bell.  Chiar nu era momentul. Dar na, când am nimerit eu momentul…. Concluzia: Am decis să-mi înving demonii și să încep să călătoresc singură. O fi de bine, o fi de rău?!

•       Ne pusesem de acord pentru două seri. Ne place să ieșim împreună. De fapt, mie. Că pe el nu l-am intrebat. Un fel de, dacă vine, înseamnă că-i place.  În orice caz, m-am prins repede că n-aș duce la amândouă, așa că ne-am mulțumit cu una. O fi chestiune de vârstă, o fi că nu mai sunt obișnuită, o fi că nu voiam să-l deranjez prea tare, o fi că cine știe… Am făcut cumpărături, am cinat într-un local nu prea scump dar cu mâncare bună, ne-am plimbat prin piețele din centru și pe străzi fără nicio țintă, am băut băuturi alcoolice reci și calde cu gusturi minunate dar ciudate și ne-am dat cu trotineta.  Și-am râs. Am râs de m-a durut pe sub coaste. Și, ca de fiecare dată când ieșim împreună, am simțit că nu există o altă persoană cu care să mă simt mai bine în lumea asta decât fecior-miu. O fi de bine, o fi de rău…

•      M-am gândit să mă dedau la activități salutare. Un pic de sport, carne puțină și doar albă, mâncare, dacă  nu mai puțină, măcar mai sănătoasă, fără pufuleți, frișcă, afumături și alte de-astea… Totul însoțit de un pic de meditație, un pic mai  mult de fapt, ca să pot să trec peste momentele dificile în care, spre exemplu, visez cu bale la o halcă la grătar în sânge, stropită din abundență cu vin roșu. Deci, gând minunat, deși teribil, aș zice, când simt cum îmi urlă organismul după o bucată de carne. De mâncat, nu de lucrat. Ca să fim înțeleși…. Sunt curioasă cât mă ține, că am senzația că  de fapt mă încearcă criza de dinaintea celor 25 de ani pe fiecare picior. Nu de alta dar toate dietele mele de până acum au început dimineața și s-au terminat pe la prânz. O fi că de aceea, pe aceasta am numit-o perioadă salutară. Și care tare mi-aș dori să dureze măcar pănă la sfârșitul lunii dacă nu-i prea mult să-i cer psihicului să reziste până la Crăciun. O fi de bine, o fi de rău?!

•     Azi dimineață a încercat unu’ de vârsta lu’ fii-miu, poate o leacă mai mare, să mă agațe. Recunosc, inedit. Mi-a scris că semăn cu mă-sa. Superb. Mă-sa moartă. Cică într-un accident. Mi-a trimis și poză. Cu ea vie. Și cu el. Și mai viu. Frumos, nimic vulgar. S-o fi gândit că va trezi în mine sentimentele materne. Mă întreb dacă chiar există femei care pun botu’ la acest tip de vrăjeli… Cred că da – îmi răspund singură ca o idioată – că altfel de ce și-ar mai da osteneala să și le inventeze ori să le pună în act… De data, însă, sărăcuțu’ a avut ghinion, planetele i s-au aliniat nașpa, că la mine e nevoie de mai mult de o mamă moartă ca să am reacții. De fapt, nu de mai mult, ci de altceva. Alt tip de persoană. Nu mai stiu care. Dar e clar ca altfel. Altfel nu reacționez. Nici la morți, nici la vii. O fi de bine, o fi de rău ?!

•       Că tot vorbeam de nereacții. Am observat ca fostul îmi controlează orice mișcare de status pe whatsapp, că alte mijloace social nu are că-i paranoic, cu excepția dăților când intră de pe facebookul unui văr, tot de control, da’ el nu știe că eu știu… În sfârșit, recunosc că uneori chiar mi-ar plăcea să vorbim, dar îmi trece repede că știu că nu există pedeapsă mai mare pentru un bărbat decât să nu-l bagi în seamă atunci când el caută fix contrariul. Ne-am lăsat unul de altul acum vreo trei ani, un an înainte de covid, am avut multe lucruri bune împreună, dar și multe nu prea, că altfel de ce m-ar mai controla încă iar eu l-aș pedepsi… O fi de bijne, o fi de rău…
•     Perioada de relax îmi pare că s-a cam terminat. Acum că trebuie să mă duc la muncă mă enervează rău că nu pot să mai stau acasă. La fel de rău ca atunci când stau acasă și mă enervează rău că nu mă duc la muncă. Între timp am înțeles că acestea sunt senzații perfect umane si că nu există pe acest pământ lichioane mai nehotarate și mai chinuite decât omul.
  Acuma eu ce aș putea să zic, O fi de bine, o fi de rău?!