1 Noiembrie

    Aleea curată, măturată cu grijă la primele ceasuri ale dimineții, șerpuia lungă, măiestuoasă și solitară la picioarele ei. Copacii de o parte și de alta, despuiați de frunze printr-o rațiune, evident, contrarie celei umane, datorită căreia la început de toamnă ne punem în cârcă haine groase și multe, păreau soldați cuminți în posturile de pază. Frunze de culori indefinite se legănau în aer nostalgice rămase în urma unui anotimp deja depășit. Un vânticel susura un soi de tristețe frumoasă ce bântuia matinal atmosfera. Cerul îngândurat înghesuise un milion de nori deasupra pământului dar dintr-un motiv numai de el știut, își ținea cu stoicism baierile încă strânse. Mirosea a fum. Și-a turte. A turte dobrogene. Coapte pe plita de afară, din spatele casei. Mirosea a toamnă. A toamna copilăriei. Fără griji, doar cu râsete și jocuri. Cu nunți lungi o săptămână în satul natal. Cu porumb copt în jarul serii, cu struguri și vin și aburi de țuică. Cu îmbrățisări materne și multă dragoste. Mirosea a toamnă. A toamna tinereții. Cu inconștiența și fricile, cu solitudinea și neînțelegerile ei. Cu greșelile inevitabile. Cu lacrimi și dureri și dubii. Cu hormoni mulți și neliniștiți. Și un soi de stranie și neînțeleasă dragoste. Apoi, ușurel, a toamnă caldă, adultă, chiar dacă dură, ca viața însăși, ce formează caractere, dă drumul la lacrimi și sentimente. Ce pune fiecare trăire la locul ei și naște pace. Pace în suflete. Pregătindu-le parcă pentru un alt tip de toamnă. Toamna toamnelor. Aceea a maturității, a împăcării.
    Mergea încet, cu pași blânzi, asumați. Îi știți? Aceia calmi, unul în spatele celuilalt, fără grabă, care-ți dau mai multă satisfacție decât orice cursă pe care viața te-a făcut s-o alergi. Două lacrimi de ploaie îi șiroiră pe obrazul drept. Apoi mai jos. Le privea cum se transformau într-o pată de culoare mai închisă ce se întindea cu fiecare picătură pe blugi în josul genunchiului. Zâmbi. Îi plăcea ploaia. Îi dădea senzația de curățenie. Iar pământul secolului 21 avea nevoie de multă curățenie.
    Erau puține lucrurile care-o impresionau. Vârsta îi alegerise sensul de responsabilitate. Drumul îi devenise mai lin, nu mai trebuia să demonstreze nimănui nimic, acum putea să se distreze fără frica de a se împiedica, de a aluneca. Învățase să fie clementă cu ea însăși, cu greșelile proprii și a celor pe care-i iubea, pentru că viața îi oferea în sfârșit o viziune diferită a lucrurilor, a lumii. Una mai colorată, diferită de cea alb-negru pe care o avea în tinerețe, mai comprensivă, mai puțin extremistă. Se plăcea mai mult și se lua mai puțin în serios, râdea mai mult, iar criticile n-o mai interesau. Nu putea să placă tuturor, nici nu voia. Iar înțelegerea acestui lucru îi adusese multă împăcare cu sine. Dar mai ales cu lumea externă.
    Azi e ziua morților. Pare că atmosfera s-a adaptat la această sărbătoare sau ce-o fi. Odată i se părea un sacrilegiu să sărbătorești ziua morților. Pentru că ziua morților nu era o sărbătoare, era o suferință. Își amintea ca și când ar fi fost ieri zilele în care plângea disperat fără oprire. Își amintea greutatea ce-i apăsa  existența. An după an. Mulți ani.  Dar azi nu. Azi era liniștea cea care-i cuprindea sufletul. În Italia, azi, oamenii duc crizanteme la mormintele celor dragi plecați într-o lume mai bună. Ai săi sunt departe, la mii de kilometri. Dar distanța nu mai conta. Ea va duce oricum flori la mormântul unei prietene ce se odihnește în cimitirul unui sat din vecinătăți, așa cum făcea în fiecare an din ultimii cinci, și pe care o va ruga, ca de fiecare dată, să le împartă cu ai săi: Mamă, tată, frați, bunici, prieteni. Apoi, la întoarcere, va intra într-un bar, va bea o cafea și va lăsa de băut și de mâncat pentru cine va vrea. Alor săi plăcea și să mănânce și să bea, trăsătură ce de altfel o moștenise și ea.
     O frunză galben-ruginie o privea întrebător ca și când voia să știe cu ce ocazie se rătăcise pe acel drum. Deschise gura să-i răspundă exact în momentul în care o pereche gălăgioasă îi tăie calea și-o purtă în lumea reală. Pentru o clipă perse șirul lucrurilor, și pe cel al gândurilor, frunza zăcea inertă pe asfalt, scăpase momentul, răspunsul său n-o mai interesa. O rază de soare năștea în același timp, făcându-și drum timid printre norii risipiți. Zâmbi din nou. Era acesta rostul vieții….

Publicitate