Era ceață, era soare, era duminică de toamnă

 

    Drama vieții mele în acel moment era faptul că mă trezisem prea dimineață pentru o zi de duminică, dar mai ales că odată ieșită din casă aș mai fi reintrat peste vreo 13 ore. Gândul că ar trebui să fiu bucuroasă că am de muncă mi se părea un nonsens și mă enerva rău. Chiar și conștiința faptului că există persoane cu probleme mai grave decât aceea de a nu-și permite să sdohnească toată ziua în pat și să coboare doar pentru mâncare, pișare și alte necesități de acest tip, așa cum îmi place mie să fac duminica, mă enerva, aș zice, și mai rău. Poate și pentru că n-am avut un weekend întreg liber de vreo două luni ori chiar mai mult iar fizicul dar mai ales psihicul meu reacționează rău la astfel de lipsuri.
     Cam acestea erau gândurile profund umane chiar dacă egoiste – că, până la urmă,  egoismul e un sentiment uman, rectific, cel mai uman – la răscruce de trăiri între un sens civic, despre care n-am știut niciodată de unde-mi vine ori cum, când și  de ce s-a instaurat în mine, și minunata lene pe care o ador, toate acestea în timp ce traversam șchiopătând o zonă pe care o cunosc de ani și care odată îmi era dragă. Azi nu. Niciun alt picior de om nu părea să bântuie străzile, așa cum e corect să fie la acea oră de duminică. Cerul greu, plumburiu și umed, se ridica încet, fără grabă, la unison cu negura din creierul meu, gonită și aceasta lent dar sigur de cafeaua băută la bar sub casă, la Maria, și croissatul cu ciocolată ajuns în sfârșit în sânge, gâdilându-mi glicemia proporțional cu umorul, și  lăsând spațiu câtorva raze obosite de schimbările climatice să îmi lumineze într-un fel sau altul ziua.
    Negoțul de pe colț, din via Asinari di Bernezzo, dincolo de Piazza Rivoli spre Parcul della Tesoriera, îl cunoșteam, intrasem de câteva ori, la început din curiozitate, mai apoi dintr-o dorință extremă de a ajuta astfel de botique-uri să trăiască, să înfrunte timpurile și problemele economice ori de alt tip. Un domn nu foarte înalt, care să tot fi avut vreo 70 de ani, cel mai probabil patronul, în costum și păr grizonat, trona printre flori, cărți și tablori, venind parcă din  alte vremuri, lumi  ori realități.
    Cum timpul nu-mi permitea să-mi belesc ochii și sufletul după cărți, dar nici nu voiam să plec cu mâna goală, înșfac un  buchet de garoafe din găleata plină aflată la intrare, în ideea de a purta un pic de culoare în griul cotidian din viețile unor oameni spre care ceva mai târziu pașii aveam să mi-i îndrept, și intru să plătesc. Omul mă privește într-un fel de sus, dar fără aroganță, cum doar puțini șțiu să facă, intens, apoi ia florile, le pune pe tejghea și iese. Se întoarce după câteva secunde ținând în mână un alt buchet cu o floarea-soarelui în mijloc. Îmi ia banii pe buchetul ales de mine, apoi mă roagă să primesc al doilea buchet din partea lui pentru că, zice el, „dincolo de faptul că sunt o persoană de natură altruistă – n.n.: adică el, dumneavoastră sunteți de o frumusețe răpitoare!”  -n.n.: adică eu.
N-aș putea să spun cu exactitate, pentru că oglinzi nu erau prin preajmă, dar cred că fața mea din acel moment, odată ieșită din șocul inițial – că doar nu-mi zic oameni necunoscuți în fiecare zi, așa din senin, lucruri frumoase – făcea prețul tuturor florilor din lume. Dar mai ales al tuturor cuvintelor  pe care un bărbat în general este ori nu este capabil să le exprime în fața unei femei. Soarele a strălucit dintr-o dată mai puternic, păsărelele ciripeau iar viața părea mai frumoasă. Cu bucuria întinsă pe tot chipul, am luat buchetul enorm, frumos ambalat în celofan special, și cu ochii strălucind de plăcere, am mulțumit unui om necunoscut că mi-a schimbat ziua!
     Îndepărtându-mă, printre pași repezi schiopătați, nu reușeam să mă gândesc decât la cât de puțin are nevoie un om ca să-și schimbe felul în care se simte și cât de mult acest lucru înseamnă atunci când se întâmplă. La cât de mult influențează viețile noastre nevoia viscerală de a ne simți aprobați. Frumoși. Buni. La cât în realitate suntem noi înșine și cât suntem ceea ce alții vor să fim. Dacă valoarea unui om e imutabilă ori vine stabilita in baza mediului din care face parte și pe care un pic îl alegem iar un alt pic ni se întâmplă. Dar și dacă valoarea umană individuală ține în vreun fel de dragoste. De seducție. De admirație. De bunătate. De generozitate. De durere. De armistițiu. Cu lumea întreagă. Cu tine însuți.

Publicitate