Cum să te faci de căcat în fața fiului tău de 25 de ani. Și nu numai

    Mamelor, dacă nu reușiți singure, vă ajut eu. În orice caz, povestea zilei, începe cam așa:
   După multe amânări și varii renunțări, reușisem în sfârșit să ne încastrăm programul și decisesem să ne vedem la prânz, între casa mea și casa lui, pe la mijlocul drumului, în vechiul cartier unde locuisem vreo zece ani împreună până să decidă că a venit vremea să taie cordonul ombilical și să trăiască independent, împreună cu iubita lui, adică, în mai puține cuvinte, să se mute de la tâță la puță. Așadar, mă trezisem în dimineața aceea cam pe la 6, că eram emoționată și nu puteam să dorm aproape ca în noaptea în care l-am făcut, că așa mă emoționez eu când vine vorba de el, și mă tot foisem ca un coi într-o căldare, adunând de prin sertare și dulapuri într-o sacoșă „câte ceva” pentru băiat, ca să nu mă duc cu mâna goală, boală grea de care cred că suferă toate mamele.
   Ieșisem din casă cu vreo oră mai devreme, dacă nu cumva mai mult, că nu se putea să întârzii la întâlnire dar și pentru că voiam să trec pe la piață, să-i ia mama niște fructe și alte două-trei chestii ce știam că i-ar folosi. Misiune îndeplinită,  îmi îndrept pașii și atenția spre Liz, proprietara localului care de plictiseală, în așteptarea clienților, sprijinea visătoare, cu un surâs de lună-n creștere, ușa restaurantului. O anunț că trebuie să sosească și fecior-miu, văd cum luna i se lărgește pe chip, profit de moment ca să îi pun sacoșele și haina în brațe și-i las onoarea să ne aleagă ea o masă că tot erau aproape toate goale și mă îndrept spre Cosmetica de după colț ca să-mi fac  sprâncenele ca să nu mă vadă iubirea vieții mele așa dezordonată și în același timp să omor constructiv jumătatea de oră rămasă liberă.
    Parcă sincronizați, ne întâlnim în ușa localui, ne strângem în brațe că nu ne văzusem de ceva timp, da’ nu neapărat de asta, ci mai degrabă pentru că ne place și ne fusese dor, intrăm, comandăm ca de fiecare dată aceleași feluri și trecem la bârfă. Ne punem la curent cu unele, împrospătăm și ne minunăm de altele, facem planuri, râdem – mai mult el, ne văităm – mai mult eu, ne promitem să se vedem și săptămâna viitoare și cu burțile și inimile pline iar sufletele satisfăcute, plătim  și ieșim să facem câțiva pași înainte ca fiecare să-și urmeze propria stradă: a mea spre casă, a lui spre muncă.
   Și cum mergeam noi așa agale pe trecerea de pietoni, corecți pe verde, simt cum glezna dreaptă începe să aibă o viață a sa proprie și să facă niște piruete complexe și sofisticate, la care restul corpului, neantrenat, nu reușește cu niciun chip să i se adapteze, motiv pentru care răspunde cum poate, facând instinctiv și el niște mișcări, ciudate, chinuite, acum aș zice disperate, se rotește, se svârcolește, ca și sacoșa din mâna dreapta care parcă prinde viață pe traiectoria aerului, se învârte maiestuos de două ori și… cade. Pe asfalt. Și ea și eu. Mă înfig în mâna stângă și genunchiul drept, apoi îmi dau drumul, ca un sac de cartofi, realizând instantaneu că mai jos de atât oricum nu aveam unde să mă duc. Într-o clipă, între o amorțeală și-o durere atroce, văd chipul copilului meu cum trece de la perplexitate la teroare, în momentul în care se întoarce să-mi spună că „zboară” pungi prin aer. Și mame pe asfalt, am adăugat eu, mai târziu, după ce trecuse primul shock iar durerile se mai atenuaseră.
     Odată eșuată prima tentativă de a mă ridica de pe jos, ajutați și de o femeie miloasă, care oprise mașina când mă văzuse făcând dansul groazei în mijlocul străzii, înconjurați de burrate, tampoane, struguri și alte lucruri  împrăștiate în căderea liberă și șirul de mașini ce aștepta la semaforul verde că cel roșu’ trecuse de ceva timp, ne uităm unul la altul și începem să râdem isteric, așezați în cur, în mijlocul străzii, pe asfalt. Odată isteria trecută, ne adunăm ușurel de pe zebră, adică eu și burratele, cu ajutorul băiatului, mulțumim doamnei care ne-a ajutat și lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat care să mă adune de pe jos când trebuie, și lăsăm șirul de mașini și gură cască strânși în jurul nostru să-și urmeze cursul și viețile lor plictisitoare.
    Recunosc că trecuse vreun an de la ultimul eveniment de acest tip, ultima dată se întamplase când încercasem să sbor cu covorul de la ușa unei farmacii, covor ce, am constatat eu mai tarziu, nu fusese antrenat în acest sens. Genunchiul belit în schimb, fusese același. Și atunci, și acum. Spre norocul meu, am o prietenă expertă în genunchi bătuți de asfalt, trepte și altele, care mi-a furnizat absolut tot ce era necesar – creme, soluții, sfaturi ecc, pentru o însănătoșire urgentă. Nu mi-a dat în schimb, nicio soluție ori sfaturi pentru cum să te simți după ce te-ai făcut de căcat în fața fiului tău, în acest caz, al meu, pe care abia azi, după trei zile, am avut curajul să-l întreb dacă nu cumva îi e rușine să mai iasă cu mă-sa. Răspunsul a fost: rușine nu, doar cam frică să te las singură pe stradă…
Și ca să atenuez șocul emoțional, azi, după trei zile de la traumă, am făcut o poză cu același genunchi suferind încă dar sexy! Nu de alta, dar ca să-mi amintesc intr-o zi, cât de sexy, cretină, impiedicata eram și ce forță de recuperare fizică incredibilă aveam!