Te iubesc, futu-ți pizda mă-tii!

      Pentru el nu erau doar cuvinte. Erau mai mult decât atât. Nu le rostea. Mușca. Mușca din cuvinte. Era supărat. Își închipuia cum sângele i se prelingea în barba frumos tăiată în care i se zăreau câteva fire albe. Iar acest lucru îi dădea un soi de momentană, chiar dacă falsă, satisfacție. Rostogolea fiecare literă prin cavitatea bucală de parcă ar fi avut un gust propriu pe care nu voia să- l piardă. Ochii i se bulbucaseră a furie iar două vene din zona tâmplei i se zbăteau în ritm din ce în ce mai agitat. Mă temeam pentru el. Dar mai mult mă temeam pentru ea. Expresia „pizda mă-tii”, rostită în mod repetat , chiar dacă nu avea un ton amenințător, nu prevestea nimic bun.
      Femeia venea agale spre el. Avea două sacoșe mari și alte câteva mai mici. Doar fusese la cumpărături… Când o văzu în lungul străzii, înjurătura i se stinse pe buze. Ea nu părea să se grăbească. Și tocmai acest lucru îl făcu să se întrebe prin ce minuni ale minții ori inimii, generator de sentimente umane,  atitudinea ei, în loc să-l enerveze și mai tare, îl făcu, în schimb, să râdă. Voia s-o facă pe supăratul, să-i dea o lecție,  după cele mai bine de două ore de așteptare în parcare în timp ce ea își făcea rondul prin magazine. Lui nu-i plăcea acest tip de distracție, așa că alesese să rămână în mașină când Eliza  îi propusese să vină cu ea. Nu credea că așteptarea îi va fi atât de lungă. Acum, partea supărată din el ar fi vrut să se elibereze, cu năduf,  de profunda  înjurătură pe care o repetase ca pe o mantra de vreo 127 de ori și care în acest moment ar fi pus cruce suferenței așteptării. Cealaltă parte, însă, aceea care o iubea și-i ierta totul, dădu frâu liber unui „pizda mă-tii” atât de cald și drăgăstos că părea mai degrabă un alint.  Femeia râse. El o sărută pe tâmplă, apoi deschise portbagajul și îndesă cât putu de bine cumpărăturile.
    De la terasa din colțul străzii, de la ultima masă în fund la stânga, priveam cu interes scena.  Cum aș fi putut s-o ignor. Îmi atrăsese atenția din primul moment în care simțisem în aer adieri românești. Urechea mea captase sunetele ca pe ceva familiar, drag, comun, cunoscut, chiar înainte ca creierul să-i fi pătruns înțelesul. Eram acolo de vreo jumătate de oră, văzusem și auzisem cum se transformase mult traficata expresie românească în funcție de gradul de nervozitate al bărbatului.  Tonuri, nuanțe, conotații diferite ale aceleiași expresii ofereau atâtea înțelesuri diferite. Dincolo de definițiile pe care dex-ul i le atribuie: –  „A da în ~da mă-sii: A înjura pe cineva, trimițându-l înapoi în locul de unde s-a născut, pentru a exprima dezaprobare, dispreț, respingere, revoltă față de acea persoană Si: a înjura de mamă. 7-8 (Trv; prt; îla) Dat în ~da mă-sii:  Care (a fost sau) merita să fie înjurat de mamă, datorită caracterului său urât. 9 (Trv; îae) Demn de admirație datorită tupeului său, care îi aduce reușite importante” , în acest caz, atât de binecunoscuta creație literară populară românească  „pizda mă-tii” descrie mult mai mult, caracterizând trăiri diverse ca supărarea, nervozitatea, așteptarea, iubirea, fericirea revederii ecc.
    Te iubesc, limbă română!