Durerea de cap urâtă, care-mi dă târcoale de vreo doi ani, cam o dată pe lună, nu mă păsuise nici în această dimineață. Părea că toți monștri pământului se luaseră la bătaie în partea superioară a ființei mele și cu figuri complicate de kung fu și alte arte se trânteau vertiginos de învelișul creierului.
Aveam idei mărețe pentru această zi, că nu prea-mi mai aduceam aminte ce se face în zilele de duminică libere, nu mai avusesem una întreagă de multe luni. Primul gând trecut ca o cometă prin creierii suferinzi a fost să desput casa pe care recunosc că nu mă împing plăcerile de a-i da astfel de atenții foarte des. Dar cum acest gând curajos a rămas fix la faza de gând, mi-am rotit privirile încă dezorientate de la durerea anterioară trecută între timp pe planul doi cu niște antidolorifice și un pahar mare de apă, spre scena universului în speranța de a recunoaște rolul ce aș putea avea azi în cine știe ce misiune salvatoare de cine știe ce suflete în pericol. Și uite așa, curajoasa eu, pseudo-salvatoarea lumii, cu detectorul de forțe obscure numeroase și invincibile în mâna stângă si cu cea dreaptă ocupată să ducă lichidul amar dădător de puteri magice la gură, mă desumflu rapid la auzul unei alarme ce seamănă periculos de mult cu cea a rablei mele. Noroc că s-a oprit chiar înainte să-mi crape din nou capul și exact la timp ca s-o oprească pe Xena Nebuna din căutările ei eroice. Exact: eroice nu erotice!
Date circumstanțele și cu partea mea rațională în alertă, decid să scap. Să scap de cotidianitate. În consecința deciziei, arunc o sticlă de apă rece, laptopu’, 4 piersici, pătura pe care mi-a dat-o normea, sau aproape, cadou de ziua mea, o carte și-o pălăriuță în traistă, si ies, înainte să mă răzgândesc. La un gând fugar, îmi dau seama că în ultimul timp m-am sălbăticit. În sensul că mă ascund din ce în ce mai des și mult de toți și toate ca să stau doar cu mine. Exact cum am făcut și astăzi, am schimbat mediul, e drept, dar, in definitiv, e tot un ascunziș. Îmi dau seama că mi se trage de acolo de unde în ultimul timp am întâlnit atât de mulți oameni, cât să-mi ajungă pentru o viață. Nu eram nici înainte un monument de sociabilitate, dar cele 200-300 de persoane pe zi, în fiecare zi, cu fricile, frustrarile, problemele, energiile lor, pare să le fi sleit de tot pe ale mele.
Parcul nu e departe, la doar câțiva kilometri. Îl cunosc de când locuiam în vecinătăți. E mare, într-un fel sălbatic. Dar plin de oameni. Las mașina la umbră, îmi încarc bateriile cu o cafea la barul de la intrare și mă pun în mișcare. Merg mult, extaziată, făcând mereu la stânga ca să găsesc drumul mai ușor la întoarcere. Susurul apei mă trimite în alte vremuri. În alte timpuri. Mirosul puteric de baltă și cel de carne, pește și alte cele la grătar îmi amplifică senzațiile. Miracolul minții mă transportă la mii de kilometri și zeci de ani distanță în Delta Dunării iar „Adu’ berea, băi!” completează trăirile unei alte vieți adunate într-o singură clipă. La dreapta străzii inverzite, ochesc un locșor plin de soare și ferit de lume. Alegătorii cu fizic frumos pe drumul din stânga și malul apei în dreapta îmi țin companie într-o desăvârșită armonie.
Zac în stare de beatitudine vreo câteva ore. Nici n-am habar când au trecut. Am scris, am citit, mi-am smuls părul de pe picoare și alte locuri cu penseta și-am curiozat tot ce s-a putut. Oameni, muște, plante, apă. Natură. Am vrut să alerg un pic, dar am vazut o femeie din care aproape cădeau bucăți și m-am calmat, în timp ce mă încercau două sentimente contradictorii și destul de de neînțeles: un pic de rușine amestecată cu unul indefinit care mă făcea să râd. Drept în fața mea, un bărbat se agita mult cu niște exerciții de gimnastică. Era așezat cu curul, și mă privea printre picioarele depărtate în timp ce se apleca. Un gând ghiduș îmi tot dădea ghes să mă ridic, să trec pe lângă el și să-l împing un pic din mers. Dar lenea-mi era prea profundă. Așa că am lăsat o țâță să se cam reverse din sutien în speranța că va cădea în cap singur.
Îmi simt pielea arzând, iar asta mă duce cu gândul la faptul că în frigider mai am niște iaurt. Apa am terminat-o si mațele-mi ghiorăie a oră de prânz. Mă gândesc că niște pește crud și-un pahar de vin alb nu mi-ar prinde rău. Prind telefonul ca să-l invit și pe fecior-miu. Cu părere de rău, mă refuză. Cică are prânz cu soacră-sa. Dar, să nu mă supar, că la mine se invită mâine. Geloasă, o fac pe bosumflata și mă iau de el că mereu m-așază-n coada listei. Nici nu știe, dragu’ de el, ce favor își face refuzându-mă! Decid să merg singură, că doar pe Liz, proprietara, o cunosc, și-apoi n-am eu frustări din astea. În timp ce îmi adun catrafusele, mă apucă o panică. Îmi dau seama că-mi lipsește portofelul. Uitasem să-l transhumez dintr-o geantă în alta. Bine că măcar cheile le-am găsit că altfel ar fi însemnat că am condus cu degetul la venire. Dezamăgită, o iau la picior spre mașină, în timp fac planuri să intru să iau două chestii de la lidl că tot e în drumul meu, în sensul de ceva înghețată, niște ingrediente pentru spritzuri și alte asemenea, că așa face fata piața de când e single fără copil acasă. Și n-o să vă vină să credeți, dar nu știu prin ce minune, din nou planetele se aliniază împotriva mea ca să-mi aducă aminte că n-am decât vreo 2,53 euro în buzunar la pantalonași și că de fapt ăsta e un lucru bun pentru că eu ieri mi-am promis că de azi fac economii că-s pe jumate șomeră, de fapt trei sferturi dar nu procentele contează. Ceea ce contează, însă, este faptul că, pe lângă economie, mai voiam să fac și dietă. Așa că mă gândesc că ar fi timpul să-mi închei aventura duminicală cu o sălățică, asta, evident, înainte să fi fi găsit oușoarele contadinilor de săptămâna trecută în frigider și vreo doi cartofi noi uitați parcă special pentru astfel de ocazii în fundul lăzii. Pun mațul la cale și stropesc totul cu un spritz din proviziile pentru zile de dietă ca aceasta, termin bârfa și îmi dau seama că între timp mi-a trecut și cheful de făcut curat care mi se sculase, nu știu prin ce minune, în drum spre casă. Și-acum odihnă, că prea m-am obosit, și-o fi păcat, că azi în fond e zi de sărbătoare.
Vă urez o duminică minunată! Adică ceea ce a mai rămas din ea!
PS: Cracu’ din poză e al meu, nu știu cum a ajuns în halul acesta, că eu m-am prins abia acasă când am făcut duș și m-a fript de aproape m-am pișat pe mine!
PS2: Am făcut multe poze azi și cam toate pe bucăți, dar am încredere că, din toate, una întreagă tot va ieși!
PS3: Și da, cre’că am un fetiș cu picioare azi…
69 