Fericirea e înaltă un metru și jumate

De la imaginație la concret uneori e doar un pas. Alteori e un lung pas.

     Să te trezești într-o dimineață cu fața la cearceaf,  sau cu curu-n sus, sau cu orice altă expresie care, în limba română, ar putea avea același înțeles, nu-i mare lucru. Ba mai mult, se cheamă normalitate. Pun pariu că și voi ați observat că o persoană ciufută e întotdeauna mai interesantă decât una liniștită, surâzătoare, pentru că, prin nu știu ce rațiuni ciudate ale universului, ca mai toate lucrurile bune, blânde, și oamenii care se trezesc surâzând n-au priză la public. Ei sunt plictisitori, la fel ca și fericirea spre exemplu, pe care toți o imploră dar niciunul n-o atinge.
     În mâna încă adormită, moale, aproape flacidă, încercam să țin strâns, atât cât puteam, ceașca din care-mi urca pe norișori de aburi, în nas și mai în sus spre sinapse, parfumul pătrunzător, amar, prețios de cafea. Cerul coborâse, îl simțeam scund și greoi, încă netrezit, cum îmi apăsa greoi tâmplele, de parcă Cel de Sus dormise pe apucate și în consecință își trăsese pătura peste ochii pământului pentru altre cinci minute. Cinci minute în care să nu simtă contorsiunile inutile ale sufletelor, refrenul văicărelilor umane,  suferința, răutatea, deznădejdea desenată de timp pe fața urâtă a celui pe care își aducea aminte cu nostalgie că îl crease după chipul și înfățișarea proprie. Omul. Omul lui Dumnezeu. Sau a cui o mai fi.
      Cică dacă vrei să trăiești prezentul, trebuie să te debarasezi de trecut. Dacă aș fi un pictor, eu aș desena numai prezentul. Trecutul l-aș lăsa gri, un fel de fum, de boare, care să fie pentru că că a fost, dar care să nu tragă în jos, ci mai degrabă să ajute prezentul ca să imagineze viitorul. Ca să învețe sufletul să simtă azi și nu ieri. Pentru mâine.
     Mi-am dat târziu seama că și el simțea la fel. Sau aproape. Căuta ceva. Și eu la fel ca și el. Cu diferența că eu când cred că am găsit, mă opresc. Ca să-mi gust cevaul. El în schimb, nu. El căuta în timp ce gusta. Acum știu de ce era mereu atât de obosit. Când s-a dus, am fost tristă. Într-un fel.  Și, într-un alt fel, am fost eliberată. Mi-am dat seama că și el era trist. Dar el era doar trist. Pentru că e dificil să simți mai mult  decât tristețe când guști din mers. Pentru că pentru lucrurile importante trebuie să te oprești. Sa le mesteci încet. Cu toate simțurile…. Dar el nu se oprea. Nu stiu de ce. Poate pentru că nu putea. Poate îi era frică. Ori așa era el. Schimba doar partenerul de drum, ca și când avea nevoie continuă ca bucuria să-i aibă mereu altă față. Drumul, în schimb, îi era mereu același. În cerc.
   Eram tristă. Dar nu pentru el. Eram pentru mine. O fi pentru că sunt femeie. Și egoistă. Și superficială. Deci, umană. Lumina impingea cu greutate cerul în sus. Bucuria de a trăi își făcea din nou drum printre griul incert al trecutului. Se zice că fericirea are statura omului. O fi că de aia alerg așa abitir după ea, pentru că vreau să înghesui cât mai multă într-un metru și jumătate  atât cât mi-a fost dat. La unii le-a dat mai mult. Mai mulți centimetri vreau să zic. Dar ce folos dacă nu știu cum sa-i foloseasca. Să fiu sinceră, nici eu nu prea știu. Dar am învățat să improvizez. Imaginația e importantă. A mea. A ta. A Destinului. A Creatorului. Și a altor entități pe care nici nu le cunosc. E importantă pentru că ea desenează viitorul. Acela în care, în dimineți ciufute ca aceasta, e dificil să întinzi mâna și să-l atingi. Pentru că și pentru asta îți trebuie un dram de imaginație. Și poate o rază de speranță. Concretizată  uneori într-un cuvânt. Alteori într-un gest. O îmbrățișare. Un sărut. Un gând. Un surâs.