O clipă. Această clipă.

       Era în aer o pace ireală. Ultimele raze ale acestei zile liniștite de mai îmi mângâiau dulce, aproape resemnate, pielea albă de pe gât, brațe și picioare. Strada își purta zgomotele odierne până la mine în înaltul celor șapte etaje. Pe fondul motoarelor pornite, frânturi de voci estompate pe alocuri de muzica vecinilor din dreapta ori din stânga, depinde din ce poziție privești, veneau și plecau, ca valurile mării purtate de vânt. Un câine în depărtare lătra gros și supărat. Cupa de înghețată si fructe se golise, nici nu mi-am dat seama când,  degetele dulci mi se lipeau unele de altele. O adiere fremăta frunzele mușcatelor. Parfumul puternic, amestecat, de citrice, de trandafiri, de cacao și încă ceva, îmi inunda nările ajungând până în creier și  apoi mai departe în suflet. Sunt mușcate cu frunze parfumate.  Le cumpărasem, cinci la număr, de la piață, le vindea o doamnă în vârstă,  care le lauda că au caracteristica de a ține țânțarii departe. Nu știu dacă le-am cumpărat pentru această însușire ori pentru că atunci când văd flori eu nu mai judec. Cine știe de ce… Poate pentru că într-o altă viață voi fi fost florăreasă. Sau floare. Sau pământul în care-și înfig rădăcile. Ori raza care le-ncălzește. Ploaia care le spală și le-adapă ori balega care le hrănește. Albina care le polenizează…  Îmi ridicai privirea. Două muște se coțcăiau liniștite pe balustradă în stânga. Îmi întorc amuzată capul de  partea cealaltă, spre orizont, ca să nu le stric intimitatea. Nici procesul de perpetuare. Într-un fel sau altul viața trebuie sa mearga înainte… La capătul privirii, cerul se unea cu pământul într-o tandrețe infinită.
        Bucuriile mele nu sunt multe. Dar sunt mari, pentru că sunt simple. O seară ca aceasta e o bucurie. Ciripitul păsărilor, culorile florilor, mesajul vocal de la fiul meu ce se află în Spania la un festival pentru câteva zile, mieunatul  pisicii căreia aproape i-a ajuns ora de masă care ar scoate din sărite până și morții. Apusul. Și răsăritul. 
        Pierdut, ca dintr-o altă lume, simt încă, muzica vecinilor. Uneori puternică alteori lină, blândă, de parcă s-ar zbate în încercarea de a alina  toate chinurile omenirii.  Inima îmi dansează în piept pe aceste ritmuri atât de diferite. Uneori dure de simt că mă sufocă, pentru că evocă amintiri dureroase. Și greșeli. Dureroase greșeli. O parte de viață atât de dificilă de îmi apare aproape nedemnă. Alteori triste, de te forțează să conștientizezi cât e de trecătoare e viața. Și noi.
Dar mai apoi vin acele ritmuri profunde, ireale, acelea care fac să dispară, pentru o clipă, toate relele lumii. Foamea. Frigul. Bolile. Durerea. Invidia. Disperarea. Nepăsarea. Moartea. Acelea în care dacă cineva te-ar întreba ce este fericirea, i-ai răspunde zâmbind: acest moment. Momentul prezent. Pentru că e unicul pe care cu adevărat îl avem. Și unicul pe care atât de puțin îl apreciem. Iar acest lucru îmi dau seama că se întâmplă pentru că omul e obișnuit să aprecieze lucrurile atunci când acestea nu mai sunt. Spre exemplu, azi îl conștientizăm abia mâine. Iar fericirea acestui moment, în schimb, îmi dau seama că s-a întâmplat deja ieri. Pentru că omul, fericirea, nu-i obișnuit să o caute în el, ci dincolo de el. Mai sus de el. Ca și când i-ar fi frică să simtă și lucruri bune. Ca și când nu le-ar merita. Ca și când n-ar fi demn de ceva atât de bun, de un sentiment atât de frumos…
       Închid ochii, încet, fără să-mi tremur nici măcar pleoapele, de teamă să nu sperii momentul. Stau așa, nemișcată,  o clipă. O lungă clipă. Această clipă…