„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva”…

    Plouă. Diminețile de sfârșit de octombrie sunt exact așa cum trebuie să fie. În casă e cald și bine, îmi lipesc nasul de geamul aburit, stropii mici și deși dansează psihedelic în lumina felinarului din fața casei încă nestins de lumina dimineții. Griul zilei poartă nostalgie iar umiditatea dureri de oase. Mirosul puternic de toamnă îmi inundă rapid nările și amintirile. Creierul meu face asocieri cu alte locuri. Cu alte timpuri. Mai bune. Mai vesele. Mai altfel. Râsete și voci cunoscute străbat cale lungă mii de kilometri și zeci de ani de vremuri apuse, facându-și loc rapid în amintirile mele. Câteva dintre acestea am fericirea să le mai aud din când în când, pe altele, din păcate, doar așa, în amintiri, pentru că viața a decis diferit pentru ele. O lacrimă caldă se rostogolește încet pe obraz. Blând, liniștit, ca un fel de tribut.
      Acum nu-mi mai încep zilele împreună cu nimeni. Acum îmi place așa. Acum iubesc singurătatea de care îmi era atât de frică odată. Iubesc să intru într-un bar de la media periferie torineză într-o zi plângăcioasă ca aceasta. Să mă așez la unica masă liberă, solitară, în cel mai îndepărtat colț al barului. Un băiat slăbuț, cu părul lung strâns într-un coc înfășurat în două dreaduri și unghii colorate maro, îmi aduce cafeaua la masă. Dintr-o boxă din spatele barului, Buffalo Soldier a lui Bob Marley pare un strigăt de durere în sărăcia, nu neapărat economică, a timpurilor actuale. Îmi rotesc ochii prin încăpere, îmi place să observ oamenii, să interpretez reacțiile lor. O călugăriță îmbrăcată în gri, în ton cu timpul și timpurile, își bea cafeaua cu mișcări sacadate. Un bărbat de vreo 40 de ani, chel și adus de spate de parcă ar ține toate grijile omenirii în propria cârcă,  la o altă masă, discută aprins cu, după vârstă, fiica lui. Mă întreb ce o fi în sufletul lor. Fiecare dintre noi are drama și bucuria lui. Și modul propriu de a le simți. Chiar și cei mai apropiați, despre care credem că știm lucruri, că îi cunoaștem. De fapt, nu știm  nimic. Uneori nici despre noi insine. Mă ridic, îi plătesc barmanului cu unghii maro cafeaua, îi urez „servici ușor” și ies.  O frunză galben-roșiatică, udă, se lipește strâns de geamul ușii de la intrarea barului chiar în momentul în care dau s-o deschid,  parcă în disperarea de a mai poposi un pic în realitatea noastră, chiar dacă nu perfectă, dar unica pe care o avem!
    E duminică. E liniște. Încă. Știu că lucrurile se vor schimba odată ajunsă la muncă, așa că profit de jumătatea de oră liberă care-mi aparține în totalitate și mă plimb pe străzile aproape goale ale orașului. Din cand în când, farurile vreunei mașini sparge perdeaua de apă cu care cerul a hotărât să ne spele pământul. Încet încet ajung în partea centrală. Mai animată, dar și aceasta liniștită. Mă salut cu fata de la pub și cu cea de la gelateri ce stau zgribulite în fața localurilor așteptându-și clienții. Nu ne cunoastem personal, dar ne vedem în fiecare zi, nu știm când am început să ne salutăm, dar îmi place acest lucru. În barul din colț, în schimb, condus de o familie de bătrâni, el surd și chior, care când ceri cafea îți aduce capuccino, ea mai tot timpul suparată, dar în felul lor draguți amândoi, intru să-mi comand veșnicii panini din zilele în care n-am timp să manânc ca omul la o masă. Unul cu prosciuto crudo, celălalt cotto, pomodorini e oregano. Le plătesc și plec. Ei știu că mă întorc să le iau la ora prânzului. Împreună cu două cafele. Una pentru doctor. Ăla de azi, oricine ar fi el. Sau ea.
     Aproape am ajuns. Coada din fața hotspot-ului e deja lungă. Pare că oamenii au dormit aici. Nu-i vina lor. Nici a mea. Mai stau oleacă așa în ploaie. Liniștită. Fără să mă cunoască nimeni. Fără să știe cine sunt. Anonimatul e minunat. Și ploaia. Ploaia de toamnă, de sfârșit de octombrie. Liniștită, blândă, melancolică. Așa cum vă urez și vouă să aveți această zi!

Publicitate