Sensibilitatea ruginește?


Seb, imi faci o poză?
Iți fac!
Da’ una frumoasă!
Nu știu ma’, nu pot sa fac miracole…
Dar eu cum am putut?,
îl întreb, după o scatoalcă după ceafă!
   Pentru o lungă perioadă a vieții, cam toată, n-am cultivat aproape nicio formă de sensibilitate. Nu pentru că n-am avut ori n-am vrut, ci pentru că eram foarte tânără cand am înțeles că pentru cei din jur sensibilitate înseamnă slăbiciune. Așadar, trebuia să fiu puternică, ceea ce de cele mai multe ori însemna să fiu dură, trebuia să dau impresia că puține lucruri mă atingeau, că totul mergea bine chiar și atunci când nu mergea bine, trebuia să mă ascund în dosul aparenței pentru a mă proteja. Pentru a nu-mi face rău. Pentru a nu fi, mai bine zis, a nu părea, vulnerabilă. O mai fac și acum! Exact ca în pozele pe care mi le face fecior-miu. Sunt frumoase, iar el e un artist, dar nici arta, nici surâsul nu pot să ascundă tot. De acolo din dosul aparenței, un rid al celor un milion de griji sau o umbră din dosul privirii în aparență limpede își spun întotdeauna povestea. Și aproape întotdeauna e diferită de cea pe care o spunem noi.
     Suntem obișnuiți să ne lăudăm succesele și să ne ocultăm falimentele, să fim o imagine, și foarte rar, aproape niciodată, să ne recunoaștem durerile, să ne confesăm umilințele, să spunem cât de triști, fragili, depreși, dependenți de substanțe, de lucruri ori de persoane suntem. Ne îmbrăcăm corpurile nu întotdeauna perfecte în haine de firmă, ne ascundem frustrările în spatele mașinilor cu motoare puternice și ne fardăm suferințele, pentru că în felul acesta renegăm partea urâtă, dureroasă, mințindu-ne singuri și de cele mai multe ori inconștient că într-o haină Gucci n-o să ne vină niciodată diarea ori constipația.
    Adevărul, dacă tot trebuie să-l zic, e că în momentele de pură sinceritate (rare, că astea dor!), mă întreb: Cât timp putem să ne ascundem de noi înșine și de ceilalți? Ce se întâmplă când îți dai jos rochia lucitoare? De câte ori avem voie să comitem aceleași erori? Chiar putem să învățăm din propriile greșeli sau să încercăm să trăim tot ceea ce n-am avut curajul să trăim vreodată? Și dacă da, atunci când se va întâmpla? Când expresia „prea târziu” înseamnă chiar „prea târziu”? Când nu ne va rămâne nimic decât conștiința atroce că motivul suferinței proprii suntem noi înșine?! Demni titulari de eterna noastră insatisfacție? Și, readucând în discuție sensibilitatea, credeți că, după ani în care am ținut-o ascunsă, există riscul de a o regăsi ruginită? Sau, și mai rău, de a nu o mai regăsi? Nu de alta, dar acum, cu maturitatea celor aproape 50 de ani, îmi dau seama că ar fi un păcat, pentru că sensibilitatea e unica cheie de a pătrunde în noi înșine și în ceilalți. Dacă ați uitat, așa cum  mi s-a întâmplat mie, ar trebuie să vă amintiți, dacă n-ați știut niciodată, sunt sigură că puteți învăța, chiar dacă, inutil să ne mințim, nu este deloc ușor!

12 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Issabela spune:

    Eu zic că nu sensibilitatea ruginește, ci oamenii care calcă pe ea. Numai că nu-și aud propriile scîrțîituri 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ideota69 spune:

      Asa este, oamenii, timpul, viata, situatiile dificile, suferinta, un pic din toate cred, Issabela! Seara minunata!

      Apreciat de 1 persoană

  2. Ioan M. spune:

    A republicat asta pe Cronopedia.

    Apreciază

  3. anasylvi spune:

    Eu sunt un om mai discret si nu prea imi place sa fac parada nici de puncte tari, nici de puncte slabe. In plus, nu imi place nici sa deranjez pe altii cu probleme, anxietati, fiindca fiecare si le are pe ale lui, iar, facand asta, mi s-ar parea ca le augmentez si pe ale mele, si pe ale lor. Sunt totusi momente cand simtim nevoia sa ne descarcam, iar atunci trebuie sa o facem, prin discutii sau chiar prin arta, altminteri riscam blocaje, cred ca ni s-a intamplat tuturor.
    Pe de alta parte, stiu si oameni care se plang tot timpul de una sau de alta, dar nu din sensibilitate, ci din nevoia de atentie, probabil.
    Important este, cred, pe cat putem, sa incercam macar sa nu ne mintim singuri, dar si sa pastram un echilibru, oricat de relativ, intre ce gandim, ce facem si ce spunem.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Ideota69 spune:

      Natura umana e foarte complicata si cred ca frumusetea sta exact in diversitatea ei, iar tu ai scris foarte frumos despre asta. Sensibilitatea, in schimb, o avem toti, chiar daca dozata diferit, doar ca din diverse considerente n-o tinem mereu la vedere, de aia tu ai mare dreptate cand spui ca nu trebuie sa ne mintim singuri si ca trebuie sa existe echilibru in tot. Mai cred si ca tu esti o sensibilita! Multumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  4. Poteci de dor spune:

    Mie mi s-a spus că-s bleagă deci nu ştiu cum e mai bine. Să fiu altfel, adică doar să mimez, n-aş putea prea mult timp. Să mă schimb, nu ştiu cum.

    Apreciat de 3 persoane

    1. Ideota69 spune:

      Eu nu te cunosc personla si, evident, nu-mi permit sa judec cum esti, de altfel nu mi-as permite nici daca te-as cunoaste…poat sa-mi zic insa pararea si anume ca nu mi-ai parut bleaga deloc,ba dimpotriva, iar sa mimezi nu cred ca esti instare pentru ca imi pari destul de autentica, sa te schimbi? – poate, dar numai daca te face sa se simti mai bine, in sensul ca daca o faci, fa-o pentru tine, altfel nu merita! Dar sunt sigura ca tu stii mai bine! Te imbratisez

      Apreciat de 1 persoană

      1. Poteci de dor spune:

        Cred că nu prea ştiu. Dar mă suport 😀
        Îţi mulţumesc tare mult, draga mea!

        Apreciat de 2 persoane

      2. Ideota69 spune:

        Nu trebuie sa-mi multumesti, meritul e tot al tau! Vreau sa spun ca, in ciuda faptului ca te cunosc foarte putin, eu am senzatia ca esti unul dintre cei mai sensibil oameni pe care i-am intalnit intr-un fel sau altul… Eu iti multumesc!

        Apreciat de 1 persoană

  5. Mihail Toma spune:

    Cestiunea-i complexă și orice simplificare contabilicească este sortită eșecului.
    Aici e vorba de genetică, spațiu geografic și context istoric.
    Totuși există un spațiu-timp în care se produce o omogenizare: atunci când afli că ai o boală incurabilă și la senectute.
    🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ideota69 spune:

      Eu cred ca-i vorba de mai mult decat atat… Si da, aveti dreptate, chestiune complexa si pe masura de subiectiva!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.