Roșii… de toamnă

       Bubuituri puternice  îmi întrerup somnul înainte de vreme, cu ochii minții simt ploaia răpăind supărată în geamuri. Lumina unui trăsnet împarte cerul în două. Tresar. Băiatul o fi ajuns acasă?, că nu l-am auzit intrând. Sniffi, în una dintre pozițiile ei ciudate, că nici yoghini n-ar reuși s-o imite, doarme netulburata lângă mine;  din când în când tresare, scoțând câte un sunet parcă tras afară din visurile ei pisicești. Mă târâi încet de sub așternuturi. E liniște. Pare că viața s-a oprit în loc. Singura care se mișcă, în ritmuri numai de ea știute, e ploaia. Și picioarele mele ce bălăngănesc leneșe la marginea patului.  
      Fac un tur de casă. În bucătărie, pe masă, o ladiță cu roșii, pe scaun, aruncată neglijent, camașa cu care fecior-miu ieșise ieri seară pătată într-o parte.  Se vede că stâlcise vreuna când le purtase sus pe scari spre casă. Mai târziu o s-o spăl, mă aud zicând în liniștea nopții. O să fac și niște zarzavat. Gândul mă face să zâmbesc, n-am mai făcut demult, de ani, cam de când am plecat din România, ca și când n-ar mai fi avut sens…
      Șterg cu mâneca roză a pijamalei de bumbac geamul aburit,  observ  ploaia cum cade în lumina galbenă împrăștiată de felinarul din fața casei,  rafalele de vând aruncă stropii mari și reci în toate părțile, în geamuri, în florile culcate la pământ  de biciul furtunii, în suflet, picături de nostalgie pentru o altă vară aproape trecută.    
     Trecută. Diversă. Bizară. Cu măști, cu soare, cu mare, cu distanză mai mult sau mai puțin socială, cu mișcarea terificantă a graficilor de contagiați și morți în sus și în jos, cu știri ce fac jocul terorii, dar și mai mult al prostiei, economii la pamânt, politici veninoase, referendum, alegeri, dezastre climatice, poliție americana innebunită, probleme personale și colective, ură, invidie, certuri hrana noastră cea de toate zilele, popoare a nimănui, guverne nonguverne, minciună, neîncredere, speranță și deznădejde deopotrivă, întoarceri din vacanță, toamnă.
    Toamna care stă să vină. Cu noi decizii, cu măsuri poate și mai drastice, cu reguli de unii respectate iar de alții nu, dar interpretate de fiecare după gradul de înțelegere, cultură și mai ales conveniență. O toamnă nouă, ciudată și complicată. Știm deja. Pentru care ne înarmăm cu răbdare și ne pregătim sufleteste de paradox, mizantropie, absurditate, stupiditate, incoerență, criminalitate, interese, multe interese.
      Eu știu că nu sunt pregătită pentru asta. Și cred că nici voi. Dar mai știu și că avem o mare putere de adaptare , voință, determinare, elasticitate, capacitate de a gândi și de a reacționa, de a schimba planuri și de a face altele, de a accepta propriile limite și de a cere ajutor la nevoie, de a înota între curenți puternici, de a rămâne în picioare chiar și în timpuri de dezechilibru, de a găsi sensul de acasă, de a merge prin ploaie și vânt la fel ca și prin arșiță, permeabili la emoții, fragili și uneori pesimiști iar alteori cu speranța în suflet.
    La fel ca raza de lumină ce se strecoară timid dar ferm printre norii grei. O rază de lumină ce va da naștere la o nouă zi, la o nouă speranță. Și-o nouă toamnă, pe care o simt deja în melancolia ce ploaia-mi picură în suflet la fel ca și-n durerea ascuțită din genunchiul drept. Lumina se largește aproape fără să-mi dau seama, zgomotele dimineții trezesc răsăritul, noaptea lasă loc zilei, mirosul de cafea urcă dădător de viață în aer.
E aproape zi. Și e aproape toamnă.